Termeni politici - proprietatea

PROPRIETATEA

„Pentru omul civilizat drepturile la proprietate sunt mai importante decât dreptul la viaţă”

Paul Elmer More

Importanţa proprietăţii a fost sesizată de Machiavelli care spunea că principele „e bine să se ferească să ia averea oamenilor. Căci omul uită mai curând moartea propriului tata decât pierderea averii”. Argumentul este următorul: pierderea propriului tata poate distruge fericirea unui om, dar pierderea averii poate distruge nu numai fericirea lui personală, ci şi fericirea întregii sale familii, a copiilor (iar ataşamentul patern poate fi mai puternic decât cel filial) şi a urmaşilor.

Însemnătatea proprietăţii vine în primul rând din legătura ei strânsă cu libertatea. Prima formă de proprietate este cea dăruită de Dumnezeu tuturor fiilor lui Adam, cea asupra propriului trup şi a propriei persoane. Acest fel de proprietate se identifică cu libertatea, sclavii nu sunt liberi pentru că nu sunt stăpânii propriei lor persoane. Proprietatea însemnând libertate, concepţia bazată pe cultul libertăţii ajunge la un cult al proprietăţii. Paradoxul priorităţii proprietăţii în faţa vieţii este numai aparent, dreptul la proprietate include în primul rând proprietatea asupra propriei persoane. Totul revine la a afirma că a fi propriul tău stăpân este mai important decât a trăi oricum.

„Nu proprietatea e convenţională, ci legea” spune Bastiat vrând să arate astfel că proprietatea a apărut înaintea oricăror convenţii sociale, având caracter natural deci. Dacă „proprietatea este un drept anterior legii”, atunci crede Bastiat, „Proprietatea e sacră” nici o lege nu o poate modifica sau anula, mai mult chiar „misiunea Legii este de a face să fie respectată Proprietatea”.

Prima dintre valorile proprietăţii este cea de garant al libertăţii moderne. Dacă, după cum afirma Constant, „independenţa individuală este prima dintre nevoile moderne” şi „suntem oameni moderni, care vrem să ne bucurăm, fiecare, de drepturile noastre”, atunci cea care ne dă posibilitatea susţinerii libertăţii devine, din necesară, indispensabilă. Chiar şi socialiştii şi comuniştii au realizat importanţa proprietăţii, acuzând lipsa de libertate a celor lipsiţi de proprietate, datorita faptului că creează avantaje reale celor care o au.

Lipsa proprietăţii, în lumea modernă, se traduce prin lipsa resurselor de a-şi exercita drepturile, prin incapacitatea de a face ceea ce doreşte. Numai proprietatea este cea care oferă resursele necesare şi cu cât acestea sunt mai mari cu atât şansele valorificării libertăţii sunt mai ample şi mai diverse. În anumite situaţii, libertatea, sau posibilitatea de a beneficia de ea, se cumpără, prin bunuri şi servicii, fapt care îi dă un caracter oarecum formal, care ia fost deseori reproşat. Cu cât individul este mai independent faţă de resursele oferite de instituţiile publice şi faţă de ale altora cu atât gradul său de libertate este mai mare.

„idealul ce trebuie avut în vedere […]: cea mai mare dispersare a puterii compatibilă cu eficienţa.”

J.S. Mill

 Răspândirea         proprietăţii determină dispersarea puterii economice prevenind astfel monopolizarea ei şi pe plan economic şi politic. Dispersarea proprietăţii eliberează nu numai pe acei membri ai societăţii care ajung să deţină o parte din resursele existente, ci şi pe cei care nu sunt proprietari prin faptul că, desfiinţând monopolul, multiplică centrele de decizie şi deschide o paleta diversă de alternative, creând condiţii pentru toţi participanţii. Obiecţia care se aduce acestui punct de vedere este că tocmai proprietatea personală şi economia de piaţă la care conduce ea se află la originea marilor concentrări economice şi politice, îmbogăţirea unora şi sărăcirea altora. Aceasta polarizare generează inegalităţi, dar liberalismul apreciază  că individul este totuşi mai puţin manevrat decât ar fi de un stat monopolist. „Puterea pe care un multimilionar, care poate fi eventual vecinul şi patronul meu, o are asupra mea este cu mult mai mica decât cea exercitată de cel mai neînsemnat funcţionar care mânuieşte puterea coercitivă a statului şi cu care poate hotărî unde şi cum trăiesc sau ce să muncesc” afirmă Hayek, admiţând că proprietatea privată nu creează o libertate deplină pentru toţi indivizii (după cum nu creează nici o egalitate deplină: se creează doar o libertate şi egalitate virtuală), care totuşi oferă un grad mai mare de libertate decât ar putea exista în absenţa ei.

„Acordă-i omului posesia sigură asupra unei stănci mohorâte, şi o va transforma într-o grădina; acordă-i arenda pe noua ani a unei grădini, şi o va transforma într-un deşert.”

Arthur Young

Numai proprietatea privată stimulează intens iniţiativa economică şi atitudinea activă a omului, o dată cu grija pentru conservarea optimă a valorilor. Impulsionat de propriile interese, individul acţionează energic şi eficient numai atunci când are certitudinea beneficiului propriu stabil, a avantajelor pe termen lung, rezultate din munca sa.

Experienţa secolului XX demonstrează că ceea ce aparţine tuturor nu aparţine de fapt (şi nu se bucură de grija) nimănui; numai ceea ce se află în proprietate personală devine obiectul preocupării şi solicitudinii economice autentice a indivizilor.

„iubeşte-ti aproapele, dar nu-ţi dărâma gardul.”

Calitatea de proprietar, cred liberalii, constituie un criteriu de respectabilitate. Expresia de mai sus afirmă că până şi solidaritatea umană se opreşte în faţa hotarului, graniţei sferei private.

Dualitatea feţelor proprietăţii, doua feţe morale, tocmai a fost arătată. O faţa pozitivă, de garant al independenţei indivizilor, care, în măsura în care pot miza pe rezervele furnizate de proprietatea personală, îşi pot urma propriile decizii şi idealuri, indiferent de cultura comunităţii. Cealaltă negativă, individualismul meschin, absorbire de sine, îngustarea perspectivei din care este privită existenţa omenească.