Termeni politici - individualismul

INDIVIDUALISMUL

„Esenta poziţiei individualiste constă în recunoaşterea individului ca arbitru al scopurilor sale.”

F.A. Hayek

Individualismul apreciat de Charles Taylor drept „cea mai elevată realizare a civilizaţiei moderne” este inseparabil de liberalism. Legătura este dublă: pe de o parte, individualismul s-a dezvoltat în paralel cu liberalismul, fiind promovat de către acesta; pe de altă parte, centrul doctrinei liberale este viziunea individualistă despre om şi societate.

Primul principiu individualist afirmă natura individuală a omului. Omul există înainte de societate şi independent de ea; comunitatea se formează în urma asocierii indivizilor. Definitoriu pentru natura umană nu e modul comunitar de viaţă, sfera publică, ci viaţa personală, individualitatea, pe scurt sfera privată.

Al doilea principiu se referă la ierarhia intereselor şi valorilor. Urmărirea privilegiată a propriilor interese şi preferinţe nu este un păcat, ci un fapt natural, inevitabil. Fiecare participant la marele joc al vieţii (jocul economico-social) căută obţinerea succesului propriu, nu Binele sau Fericirea generală, omul se ocupă de sine, numai Dumnezeu se ocupă de Binele general, de unde deviza: „fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru toţi.” Libertarienii apreciază interesul personal, vorbind de «virtuţile egoismului» care se constituie în motorul vieţii sociale şi dezvoltării. Aceasta se vrea aprecierea realistă a naturii umane, cere a se privi oamenii cum sunt ei în realitate nu cum ne-am dori noi sau cum îi vedem noi prin prisma a diferite credinţe, concepţii. Doar oamenii şi interesele individuale sunt reale, celelalte sunt ficţiuni.

Individualismul reprezintă o viziune atomistă asupra societăţii, societatea fiind suma entităţilor (indivizilor). Drept urmare în aprecierea valorilor generale ale societăţii alcătuim suma valorilor individuale („valoarea unui stat este valoarea indivizilor ce-l compun” – Mill). Concluzia, firească a acestei abordări a lucrurilor, ce e bine pentru indivizi e bine şi pentru comunitate.

Tirania majorităţii

„societatea a ajuns mult mai puternică decât individualitatea […] de la cea mai înaltă clasă socială până la cea mai de jos, fiecare trăieşte sub ochiul unei cenzuri ostile si temute.”

J.S. Mill

Nu se admit intervenţii în sfera privată din mai multe motive. În primul rând, justificarea intervenţiei pe aprecieri de valoare întemeiate pe experienţă sunt respinse de către liberali. Experienţa e un factor important al vieţii, dar a admite impunerea conduce la accepta ca experienţa e completă, ceea ce deseori e fals, sau mai mult că se poate potrivi situaţiei în cauză.

Nimeni nu poate pretinde a cunoaşte mai mult despre o situaţie decât persoana în cauză. Mai mult originalitatea duce la dezvoltarea individului, după cum apreciază şi Mill: „începutul tuturor lucrurilor înţelepte şi nobile vine şi trebuie să vină de la indivizi; în general, mai întâi de la un singur individ”. Opinia publică este o formă de mediocritate colectivă, şi de aceea nu înţelege originalitatea individului, deşi aceasta devine valoroasă pentru comunitate: „Pe măsura dezvoltării individualităţii sale, fiecare devine mai valoros pentru sine însuşi şi prin aceasta poate fi mai valoros pentru ceilalţi” (Mill).

Mai putem discuta aici şi de criteriul majorităţii şi minorităţii. Opinii şi atitudini care astăzi sunt privite ca ciudate, mâine se pot dovedi ca foarte normale aparţinând unei mari majorităţi: „Chiar dacă întreaga omenire, cu o singura excepţie, ar fi de aceeaşi părere, şi doar o singură persoană ar fi de părere contrară, omenirea n-ar fi mai îndreptăţită să reducă la tăcere acea unică persoană decât ar fi aceasta din urmă să reducă la tăcere întreaga omenire” spune Mill.

Puterea de a fi altfel, originalitatea dau liber realizării umane, impunerea publicului poate produce mase amorfe fără personalitate, turme la îndemâna demagogilor şi dictatorilor.

Binele general şi binele individual

„Fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru toţi.”

Într-un dialog imaginar furnizat de Benjamin Constant, adepţii Binelui general spun: „Care este în fond scopul tuturor eforturilor voastre, motivul trudei voastre, obiectul speranţelor voastre? Nu este oare fericirea? Ei bine, aceasta fericire lăsaţi-ne să v-o dăm noi!” Răspunsul omului modern este: „Nu, domnilor, nu vă lăsăm. Oricât de mişcător ar fi o grija atât de afectuoasă, să rugăm autoritatea să rămână în limitele sale. Să se mărginească la a fi dreaptă; ne îngrijim noi singuri de a fi fericiţi”

Ideea exprimată mai sus că puterea politică nu poate şi nici nu trebuie să aspire la asigurarea Binelui individual sau a fericirii cetăţenilor este o altă caracteristică liberală. Cel mai solid argument adus aici este faptul că puterea politică acţionează pe bază de constrângeri, iar oamenii nu pot fi făcuţi fericiţi prin constrângere.

A exercita constrângeri asupra unui individ spre propriul său Bine înseamnă că el nu ştie cu adevărat ce este bine pentru el însuşi, sau că nu manifestă suficient interes. Dar cine are competenţa şi autoritatea de a stabili acestea?

În cele din urmă ce este bine pentru unul sau altul nu devine automat valabil şi pentru celălalt.  Acelaşi lucru îl exprimă şi Hayek: „Toţi considerăm că scara noastră de valori nu este doar personală şi că într-o discuţie liberă între oameni raţionali i-am putea convinge pe ceilalţi de justeţea valorilor noastre. […] nu există nimic altceva decât scări de valori parţiale, care în mod inevitabil diferă între ele şi adesea se contrazic.”

„Ce şi cât trebuie să sacrificam, şi în favoarea a ce? Mi se pare că nu există nici un răspuns clar.” afirmă Isaiah Berlin. De aceea, neputând exista consensul asupra a ce trebuie sacrificat şi a ce nu poate fi sacrificat, nu putem sacrifica libertatea de opţiune. Fiecare face în final diverse sacrificii în cele din urmă, dar este liber să decidă singur care este sacrificiul necesar.

Un alt motiv de respingere a Binelui general este faptul că, de multe ori sub acoperişul lui se întâmplă multe încălcări al Binelui individual. «Scopul scuză mijloacele» cred unii, nu însă şi liberalii.

Sub aspect moral, individualismul este puternic ambivalent. Pe de o parte, el constituie fibra centrală a libertăţii moderne, care nu este altceva decât libertate personală; afirmarea acesteia nu poate fi despărţită de dezvoltarea individualismului. Pentru Allan Bloom, individualismul reprezintă „pofta insaţiabilă de a fi liber să trăieşti după plac”.

Reversul individualismului îl constituie blocarea în formula «fiecare cu valorile lui». Preocupat de a-şi vedea propriile opţiuni, individul nu vrea să mai vadă altceva, ajunge să fie caracterizat de o indiferenţă din ce în ce mai mare faţă de tot ceea ce depăşeşte sfera sa personală.