Termeni politici - libertatea de expresie

LIBERTATEA DE GÂNDIRE ŞI DE EXPRIMARE

„Credinţele cele mai îndreptăţite nu au la baza lor nici o alta chezăşie decât invitaţia permanentă, adresată întregii lumi, de a dovedi că sunt nefondate. […] câtă vreme arena rămâne deschisă pentru confruntări, putem spera că, dacă există un adevăr mai profund, el va fi descoperit”

J.S. Mill

Recunoaşterea faptului că fiecare are dreptul la o opinie este rezultatul unor lupte ai căror promotori au fost liberalii.

Susţinerea liberala pentru libertatea de gândire şi de exprimare se bazează pe mai multe argumente, dintre care cel dintâi este dreptul înnăscut al omului la manifestare liberă: dacă Dumnezeu la înzestrat pe om cu raţiune, cu capacitate de a gândi, alege şi decide cu privire la adevăr sau fals, înseamnă că toate aceste daruri nu sunt fără rost – ele vizează tocmai materializarea unui drept originar la manifestare intelectuala nestânjenită.

Al doilea mare argument în favoarea aceleiaşi libertăţi îl constituie relativitatea şi incertitudinea cunoştinţelor omeneşti. Oare există o autoritate capabilă să decidă ferm şi definitiv că o anumită idee, opinie este falsă? Nu există o asemenea autoritate pe pământ, deoarece orice autoritate este compusă din oameni, iar oamenii sunt supuşi greşelilor; a pretinde că autorităţile au stabilit cu certitudine falsitatea unei opinii şi deci au dreptul de a interzice înseamnă a presupune că acele autorităţi sunt infailibile.

Cum nici o autoritate nu este infailibilă, nu deţine adevărul absolut, toate interdicţiile emise de către ea sunt abuzive. Aceasta este substanţa filozofică liberală: orice adevăr la care pot ajunge oamenii este relativ, parţial, incert, provizoriu, de aceea se recomandă încurajarea toleranţei faţă de exprimarea opiniilor.

Un al treilea argument susţine faptul că şi opiniile chiar majoritar acceptate ca greşite trebuie tolerate, pentru faptul că pe lângă consecinţele negative ele au şi o parte pozitivă. Adevărul referitor mai ales la viaţa practică (morală, politică, economie) este complicat şi adesea compus din elemente contradictorii; mai mult, nici un punct de vedere nu cuprinde întregul adevăr şi de aceea este necesară luarea în considerare a punctului de vedere opus. Pe scurt, opiniile greşite conţin un sâmbure de adevăr, drept urmare libera lor exprimare este utilă şi importantă. Mai mult chiar, afirmarea de cât mai multe opinii, unele dintre ele chiar greşite, stimulează dezbaterea, iar din dezbaterea liberă rezultă, se obţine, se descoperă adevărul. Şi dacă, în cele din urmă opiniile adevărate şi raţionale precumpănesc în societate, aceasta se datorează capacităţii oamenilor de a discerne, de a recunoaşte greşelile, de a le îndrepta prin discuţii libere. Din confruntarea cu eroarea, adevărul iese întărit; el se completează, se corijează şi dobândeşte astfel încrederea noastră. Desfăşurarea confruntării presupune libertatea de a exprima diverse idei, chiar şi pe cele eronate.

„Adevărul are mai mult de câştigat chiar de urma erorilor făcute de un om care, pe baza studiilor şi a pregătirii cuvenite, gândeşte cu capul său, decât pe urma opiniilor corecte ale acelora care le susţin doar pentru că nu pot gândi ei însuşi” (Mill). Aceşti oameni sunt victimele conformismului, a locurilor comune şi a mediocrităţii.

Pledoaria pentru libertatea de opinie este o pledoarie pentru diversitate intelectuală, este o pledoarie pentru toleranţă, una din trăsăturile caracteristice liberalismului.

Legat de libertatea de expresie este toleranţa, toleranţa pentru idei şi valori în mod particular.

TOLERANŢA

„diversitatea nu este ceva rău, ci este un bine”

J.S. Mill

Promovarea toleranţei politice, religioase, morale a fost de la bun început principalul atribut al liberalismului, astfel încât termenul de liberal de atunci este sinonim cu cel de tolerant. Începând cu Locke şi continuând cu alţi gânditori principii precum – „singurul adevăr absolut este că nimeni nu deţine adevărul absolut”, „we agree to disagree” (cădem de acord că putem fi în dezacord), „trăieşte şi lasă-i şi pe ceilalţi să trăiască” au devenit comune omului modern.

După am arătat, problemele care au condus la apariţia şi impunerea toleranţei au fost conflictele religioase şi existenţa statului autoritar, regimul absolutism. Toleranţa religioasă e necesară deoarece, religia ţinând de viata interioară (imposibil de supus constrângerii) a omului, iar rolul şi menirea statului legată doar de reglementarea vieţii exterioare (publice), atunci statul nu are drept de intervenţie în aceasta sfera.

Altfel spus, statul este destinat rezolvării unor chestiuni legate de viaţa pământească, deci are o menire profană, nu trebuie să intervină în sfera sacrului. Intervenţia statului ar fi dezirabilă, privind prin prisma rolului statului de garant, de apărător al drepturilor şi libertăţilor, doar când atunci când se constituie un pericol, o ameninţare, dar opiniile interioare, convingerile intelectuale, religioase nu se pot aprecia ca fiind ameninţări externe posesorului acelor convingeri.

Cel mult se poate spune că acele convingeri sunt periculoase pentru persoana în cauză, dar cine poate spune că ştie cu adevărat ce e bine sau rău să crezi? Omul nu este infailibil, poate greşi, nu deţine adevărul absolut. Adevărul este relativ, chiar şi opiniile general împărtăşite pot avea puncte greşite, în timp ce chiar opiniile false pot conţine un sâmbure de adevăr. „Adevărul nu este niciodată pur şi simplu (doar) adevăr, adică un Bine, după cum nici falsul nu este niciodată pur şi simplu (doar) fals, adică ceva Rău” crede Adrian-Paul Iliescu. Nimic pe lumea aceasta nedeţinând atributul adevărului absolut, liberalii resping monologul pronunţându-se pentru dialog, pe principiul că orice se poate discuta. Varietatea de opinii este pozitivă, adevărul este parţial, o perspectivă globală se obţine din reunirea unui mozaic de adevăruri parţiale.

Criticii liberalismului, precum Allan Bloom sau Robert Nisbet, semnalează faptul că toleranţa tipic liberală, se bazează adesea pe un relativism ce degradează totul, anulând valoarea lucrurilor şi a diferenţelor de semnificaţie; absolutizarea toleranţei conduce la sentimentul că ‚merge orice’. Ori dacă poţi alege orice, rezultatul este, crede Bloom, că nimic nu mai apare ca demn de a fi ales. Mai mult, toleranţa extinsă, nelimitată conduce la permisivitate, la acceptarea sau nerespingerea nici unei opinii, atitudini. Consecinţa, efectul negativ este că, spiritul de toleranţă considerat benefic degenerează în indiferenţă, nepăsare, punând amprenta pe desfăşurarea vieţii sociale a comunităţii.

Concluzia acestor critici este – dreptul la dezacord devine drept la licenţă, libertatea se reduce la haos şi anomie. Cu toate că a accentuat doar o faţă a medaliei (toleranţa) neglijând cealaltă faţă (norma, constrângerea), succesul liberalismului este de necontestat.