Invenții fondatoare

INVENŢII FONDATOARE:

A.  Starea naturală

Prima dintre invenţiile fondatoare a fost Starea naturală.

Necesitatea ei decurge din nevoia impunerii ideii libertăţii inalienabile a omului, idee care contravenea convingerilor epocii privind situaţia de multiplu supus a omului, exprimată printre alţii de către J.J. Rouseau în al său „Contract social”: „omul este pretutindeni în lanţuri”. Această expresie era o realitate socială, dar primii gânditori liberali au încercat să demonstreze că starea efectivă de supus nu este starea normală, naturală proprie omului, ci doar un produs artificial al organizării sociale. Ideea lansată a fost: omul se naşte liber, dar starea sa firească de libertate este înlocuită cu o stare artificială, de multiplă dependenţă.

Locke considera că oamenii s-au aflat într-o „Stare de perfectă Libertate de a-şi comanda acţiunile, şi de a dispune de Posesiunile lor, aşa cum socotesc ei potrivit, în limitele legii Naturii, fără a cere permisiune, sau a depinde de Voinţa altui Om” – „O Stare de asemenea de Egalitate, în care toată Puterea şi Jurisdicţia erau reciproce, nici un om neavând mai multă decât altul”.

Oamenii erau călăuziţi de Legea Naturii (o lege nescrisă) care le spunea că fiecare individ este destinat să urmărească propria conservare, dar şi că, dată fiind egalitatea existentă, fiecare trebuie să respecte şi conservarea celorlalţi, deci să se abţină de la a dăuna, sau de a încălca drepturile altora. Dacă totuşi legea naturală este încălcată, oamenii au dreptul (natural) de a-şi apăra proprietatea, libertatea şi în general interesele, ba chiar de a-şi face singuri dreptate (neexistând nici o instanţă).

Se pune în evidenţă distincţia între starea de fapt (ceea ce este)  şi starea de drept (ceea ce trebuie să fie), astfel starea socială actuală nu este cea valabilă în principiu. Dumnezeu i-a creat pe oameni liberi, dându-le Legea Naturii drept călăuză, de ci e de presupus că a dorit să rămână astfel.

B.   CONTRACTUL SOCIAL

„ceea ce începe şi în fapt constituie Societatea Politică nu este nimic altceva decât consimţământul unui număr de Oameni Liberi, capabili să formeze majoritatea, de ase uni şi încorpora într-o asemenea Societate” – John Locke

Acceptând ideea Stării Naturale, ne putem întreba cum a apărut comunitatea civilă.

Fondatorii liberali au presupus că societatea civilă a luat naştere în baza unui contract prin care indivizii, până atunci izolaţi, siliţi să se apere şi să-şi facă singuri dreptate, au căzut de acord să cedeze comunităţii dreptul de a le apăra interesele şi de a face dreptate. Astfel iau naştere: puterea legislativă, care face legile (regulile) pe care urmează să se bazeze viaţa socială; puterea executivă, care pune în aplicare aceste legi; şi puterea judecătorească care pedepseşte încălcările aduse normelor şi regulilor stabilite de puterea legislativă.

Locke spune: „Societăţile Politice au început toate printr-o Unire voluntara, şi prin înţelegerea reciprocă a Oamenilor acţionând liberi în alegerea Celor care să-i Guverneze”.

Dacă acceptăm ideea consimţământului la crearea societăţii civile, ne putem întreba, pe buna dreptate, ce se întâmplă cu urmaşii lor, cum se integrează ei în societate. Neparticipând la actul fondator, la convenţia iniţială de creare a societăţii nu se poate demonstra acordul membrilor la contractul iniţial. Concepţiile tradiţionaliste susţineau că toţi aceşti membri se nasc şi rămân supuşi Autorităţii în vigoare în momentul şi locul apariţiei lor în lume. Liberalii s-au străduit să combată aceste concepţii, de acea s-a emis ideea că toţi indivizii, fără nici o excepţie, sunt în aceiaşi situaţie ca şi primii membri ai societăţii civile. Liberalii au susţinut că toţi oamenii se nasc liberi şi îşi dau ulterior consimţământul la existenta societăţii civile, „într-un mod separat, tacit şi chiar fără să observe că o face” după cum susţinea Locke. Invenţia consimţământului tacit, destul de discutabil, a fost singura soluţie formulată de către liberali pentru a menţine eşafodajul creat de cele doua axiome: orice om se naşte absolut liber şi că „nimic nu-l poate pune în stare de supunere faţă de vreo putere pământeasca, decât propriul său consimţământ”. De ar fi renunţat la prima axioma ar fi condus la abandonarea ideii că starea naturala, normala a omului este libertatea; renunţarea la cea de a doua ar fi însemnat recunoaşterea faptului că supunerea politică poate exista şi în pofida voinţei celor supuşi de a nu se mai subordona; în ultimă instanţă aceste idei ar fi servit adversarilor liberalismului, ar fi slujit doctrinelor tradiţionaliste, regaliste, antidemocratice.

Importanta idei de contract social

 Liberalismul clasic admite această interpretare implauzibilă deoarece ideea consimţământului, ca fundament al cârmuirii politice este vitală pentru el. Consensul, ca bază a vieţii şi organizării comunitare, ca şi contractul social ce rezultă din el, îndeplinea mai multe funcţii esenţiale:

a)     În primul rând: furniza o explicaţie ‚naturalistă’ a asocierii oamenilor; raporturile politice se transformă din raporturi sacre în raporturi pur omeneşti, profane, susceptibile de a fi analizate raţional şi chiar modificate.

b)    În al doilea rând: ca şi ideea libertăţii naturale a omului, ideea consimţământului contribuia în mod evident la o restabilire a demnităţii şi autonomiei umane. Dacă numai propriul său consimţământ îl poate face pe un om supus al unei puteri politice, înseamnă că el este stăpân pe destinul său, independent şi suveran.

c)     În al treilea rând: ideea contractului social rezolva problema legitimităţii politice, precum de ex. axiomele în cunoaştere. El fundamenta construcţia politică, regimul politic devenind legitim în măsura în care se întemeia pe un contract iniţial, pe un prim consimţământ de a se asocia al membrilor societăţii.

d)    În al patrulea rând: ideea de consimţământ şi cea de contract jucau un rol hotărâtor în stabilirea suveranităţii poporului. Ele indicau faptul ca pentru exercitarea puterii şi organizării vieţii oamenilor esenţial era acordul fiecărui individ şi al majorităţii membrilor societăţii.

Generalizarea convingerii că originea societăţii se lega de consimţământul omului de rând şi de consensul majorităţii contribuia la formarea unei mentalităţi noi, conform căreia elementul politic important, decisiv, este masa de cetăţeni, şi nu o elită sau un Ales Divin. Astfel se mută accentul de la autoritatea tradiţională spre mase prin răspândirea credinţei că la originea aranjamentelor sociale, a autorităţii se află voinţa populară.

e)     În al cincilea rând: ideea consimţământului susţine şi instaurarea principiului dominaţiei voinţei majorităţii asupra voinţei minorităţii.

f)      În al şaselea rând: contractul social stimula în mod firesc convingerea că scopul vieţii comunitare este Binele general.

g)     În al şaptelea rând: aceasta înseamnă însă că jurisdicţia puterii publice create o dată cu comunitatea nu se poate în nici un caz extinde dincolo de sfera Binelui comun urmărit prin instituirea lui după cum afirma acelaşi John Locke: „puterea Societăţii, sau a Legislativului instituit de ei, nu poate fi niciodată presupusă a se extinde dincolo de binele comun, … căci scopul guvernării fiind binele Comunităţii …”.

Oamenii nu au cedat toate drepturile pe care le aveau, ci numai atât din ele cât era necesar pentru asigurarea protecţiei sale şi a celorlalţi, aşadar cât era necesar pentru garantarea Binelui comun. Puterea cedată instituţiilor politice fiind limitată, rezultă că şi puterea de care dispun acestea este tot limitată.

h)    În al optulea rând: pe ideea de contract social şi pe principiul limitării puterii se fondează şi statul de drept sau supremaţia legii. Puterea nu poate fi arbitrară, nu se poate exercita fără legi stabile şi reguli precizate. Legile sunt indispensabile, ele sunt „marele instrument şi mijloc” prin care se protejează proprietatea, drepturile şi libertatea persoanelor, iar statul devine prin aceasta un ‚stat de drept’, căci supunerea faţă de stat nu este decât o supunere faţă de legi. Drept urmare, Locke afirma că „o Libertate de a-mi urma propria voinţă în toate chestiunile, în care regula nu prescrie nimic; şi de a nu fi supus Voinţei Arbitrare, schimbătoare, nesigure, necunoscute a altui Om”. Acesta este principiul, arhicunoscut al „tăcerii legii”: unde legea tace nu exista interdicţie, tot ce nu este interzis este permis. Pe acest principiu se va fundamenta toleranta politică, juridică, religioasă, morală şi intelectuală caracteristică liberalismului.

i)       În al nouălea rând: modelul contactului social pleda şi în favoarea ideii de egalitate politică. Precum afirma Locke: „nici un Om din Societatea Civilă nu poate fi exceptat de la Legile ei” are implicaţia anulării privilegiilor politice din punct de vedere juridic.

j)       În al zecelea rând: ideea contractului social promova nu numai egalitatea, ci şi libertatea politică, după cum aduce în prim plan şi principiul apărării drepturilor omului. Legea nu se constituie într-o simplă barieră în calea libertăţii umane, ea este în primul rând o condiţie favorabilă ei: „scopul Legii nu este acela de a aboli sau restrânge, ci acela de a păstra şi mări Libertatea” (Locke). Drept urmare legea devine garanţia libertăţii naturale şi raţionale a tuturor: „unde nu există lege, nu există Libertate” (Locke), deci legea este nu adversara, ci condiţia necesară a libertăţii.

k)    În al unsprezecelea rând; întemeierea societăţii pe un contract liber consimţit deschide pentru prima dată şi posibilitatea unei soluţionări raţionale a problemei opoziţiei sau rezistenţei individului faţă de Autoritatea politică. Oamenii datorează respect şi supunere autorităţii instituite de comun acord, în urma consimţământului iniţial, atâta vreme cât ea, autoritatea, continuă să le reprezinte şi apere interesele stabilite. Daca autoritatea încalcă înţelegerea, dacă abuzează de libertatea indivizilor în loc de a o apăra, dacă încalcă drepturile acestora în loc de a le garanta, sau dacă sfidează legile în loc de a le aplica, atunci intră în vigoare dreptul oamenilor la opoziţie şi rezistenţă în faţa unei puteri politice care s-a pus singură în afara legalităţii, instaurând dreptul forţei (caracteristic stării naturale) în loc de forţa dreptului (proprie stării sociale). Acolo unde reprezentanţii puterii au transgresat legea, s-a instaurat tirania, şi în faţa acesteia, crede Locke, opoziţia, rezistenţa, chiar revolta devine justificate.

l)       În al doisprezecelea rând; recunoaşterea explicită a dreptului la rezistenţă atrage după sine şi o recunoaştere implicită a posibilităţii schimbării politice. Regimul politic raţional este cel adecvat intereselor indivizilor care l-au instituit prin contract; inadecvările care pot apărea aici justifică deci schimbări ale puterii politice sau ale reprezentanţilor ei. Contractul social deschide astfel posibilitatea ca schimbarea politică, realizata la cererea membrilor societăţii şi prin prisma intereselor lor, să fie privită ca justificată şi normala.

Din trăsăturile de mai sus decurge regimul de tip liberal şi democratic, regimul societăţilor moderne. Se bazează pe adoptarea constituţionalismului, a principiului că organizarea şi conducerea politică a societăţii nu pot să rămână pur şi simplu dependente de diversele contingente temporale, locale sau personale ci trebuie fixate precis, definitiv, printr-o lege fundamentală – Constituţia – care stipulează sarcinile, drepturile şi îndatoririle principalelor instituţii politice, delimitând autoritatea acestora şi eliminând libertatea arbitrară a conducătorilor, sau puterea lor discreţionară asupra celor conduşi.

Principiul limitării puterii politice a condus la ideea necesităţii dispersării puterii în stat. S-a realizat astfel separaţia puterilor în stat (disocierea puterii legislative de cea executivă şi de cea judecătoreasca), supravegherea reciprocă a acestora prin crearea unor relaţii de dependenţă reciprocă şi echilibrarea lor prin checks and balances (controale şi contraponderi), adică prin mecanisme politice care supun controlului influenţa fiecărei puteri, contrabalansând-o prin influenţă opusă a celorlalte.

Principiul suveranităţii poporului a condus la modelul regimului politic reprezentativ.

Liberalismul s-a afirmat, în perioada de început a dezvoltării sale, drept exponent al Binelui general şi al interesului public. Îndată ce adversarul principal, regimul politic absolutist, a fost înlăturat, au ieşit la lumină şi s-au acutizat treptat diferenţe semnificative de înţelegere a Binelui general vizat de cei care luptaseră sub acelaşi stindard. Pe măsura constituirii unei concepţii radicale de stânga asupra Binelui general, liberalismul a început să se definească prin opoziţia sa faţă de aceasta concepţie, şi mai puţin faţă de mai puţin influentele concepţii tradiţionaliste.

„Scopul societăţii este fericirea tuturor, adică în mod evident, fericirea egală a tuturor indivizilor, care se nasc egali în drepturi şi necesităţi” afirma Robespierre în Declaraţia drepturilor omului. Radicalii de stânga nu se declara satisfăcuţi de obţinerea egalităţii politice, militând pentru o deplină egalitate economico-sociala, egalitatea perfectă: „egalitatea perfectă ţine de dreptul fundamental, iar pactul social, departe de a încălca acest drept, oferă fiecăruia garanţia că va fi respectat” (Gracchus Babeuf).

Radicalii de stânga folosesc uneori în argumentaţia lor chiar principii fondatoare liberale. Astfel, ecuaţia „proprietatea este un furt” este explicat prin conceptul de ‚lege naturala’; se pretinde că luarea în posesie privată reprezintă un furt, deoarece încalcă legea naturală, conform cu care bunurile oferite de natură (terenul, zăcămintele naturale, etc.) sunt şi trebuie să rămână proprietatea tuturor. Contractul original în viziunea aceloraşi radicali sună: „fericirea tuturor, scopul societăţii”, drept urmare pentru asigurarea bunăstării generale singura cale este aceea „de a institui sistemul administrării comune, a suprima proprietatea individuala”.

În perioada modernă, liberalismul se afirmă drept reacţie împotriva concepţiilor care promovau formulele de Stat al Binelui general, de Statul providenţial, de Statul paternal, de Stat al bunăstării generale, de Stat asistenţial.

C.   PIAŢA LIBERĂ CA MÂNĂ INVIZIBILĂ

„Nu de la bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului aşteptam noi să ne fie servită masa, ci de la grija cu care aceştia îşi privesc interesele lor. Ne adresăm nu omeniei, ci dragostei lor pentru propria persoană, şi niciodată nu le vorbim de nevoile noastre, ci de avantajele lor.” – Adam Smith

Pentru a demonta convingerile radicalismului de stânga precum care statul poate şi trebuie să asigure prosperitatea şi fericirea tuturor cetăţenilor săi, liberalismul a acţionat pe două căi. Pe de o parte, el a criticat iluziile implicate de ideea mult doritului Stat al Binelui general, iar pe altă parte a încercat să demonstreze ca Binele general s-ar putea totuşi realiza fără aportul acestui tip de stat paternal, prin simpla funcţionare normală a ordinii economice, sociale si politice existente deja.

Diverşi gânditori au descoperit rolul benefic al intereselor private, al naturii egoiste, interesate ale omului. Bernard Mandeville în faimoasa „Fabulă a albinelor” ajunge la concluzia paradoxală că tocmai viciile private constituie izvorul beneficiilor publice.

Adam Smith nu evocă viciile, ci interesele şi avantajele personale, cărora însă le rezervă acelaşi rol pozitiv, fertil la nivel global: „Orice individ se străduieşte încontinuu să găsească investiţia cea mai avantajoasă pentru capitalul de care dispune. El are în vedere avantajul lui şi nu pe cel al societăţii. Însă examinarea avantajului său, în mod natural, sau mai bine zis chiar în mod necesar, îl face să prefere investiţia care este cea mai avantajoasă pentru societate”. Astfel apare mitul convergenţei predestinate dintre interesul personal al investitorului şi interesul general. Adam Smith emite metafora faimoasă a „mâinii invizibile”: „În mod obişnuit, individul nu intenţionează promovarea interesului public şi nici nu ştie cu cât contribuie el la această promovare. Atunci când preferă să sprijine activitatea indigenă, iar nu pe cea străina, el urmăreşte numai propria lui siguranţă; iar îndrumând acea activitate în aşa fel încât să producă cea mai mare valoare posibilă, el este condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui. Urmărindu-şi interesul lui, el adeseori promovează interesul societăţii mai eficient decât atunci când intenţionează sa-l promoveze”.

Sub aspect economic, aceasta idee este unanim considerată ca cea mai importanta şi durabilă contribuţie teoretică a gândirii liberale. Şi Smith şi alţi gânditori sunt de acord că există excepţii de la această regulă, activităţi care nu pot fi realizate prin iniţiativă privată, de ex. lucrări publice.

D.   STATUL MINIMAL (’PAZNIC DE NOAPTE’)

„Statul nu este şi nu ar trebui să fie altceva decât forţa de poliţie comună instituită, nu de a fi un instrument de opresiune şi jaf reciproc” – Bastiat

Liberalii din totdeauna au susţinut precum Bastiat ca „nu exista o creaţie mitică, o abstracţiune, de la care cetăţenii să pretindă totul”, în fapt aceasta ar fi un sistem de organizare prin care se distribuie cu o mână ceea ce s-a colectat cu o alta, şi desigur apreciază acelaşi Bastiat „statul poate lua fără a da. Am văzut acest lucru şi îl putem explica prin natura poroasă şi absorbantă a mâinilor sale care întotdeauna păstrează o parte, uneori tot ceea ce ating. Dar cea ce nu s-a văzut niciodată, ceea ce niciodată nu va fi văzut şi ceea ce nici nu poate fi închipuit este ca statul să dea publicului mai mult decât a luat de la el”.

Este evident că singurul mod prin care statul poate ajuta unii oameni nu este decât pe baza fondurilor colectate de la alţii. O atare distribuire, însă, este considerată de liberali precum Bastiat drept o veritabilă escrocherie; statul angajat în astfel de manevre n-ar fi un stat ‚providenţial’, un stat ‚al binelui general’, ci mai curând ‚marea entitate fictivă prin care fiecare încearcă să trăiască pe socoteala celorlalţi”.

Un al doilea argument împotriva statului paternal este caracterul presupus pervertit, imoral. Când legile nu mai folosesc scopului pentru care au apărut – apărarea libertăţii - ci urmăresc şi scopuri filantropice, când „legea ia ce aparţine unora pentru a da altora”, ea se transformă din instrument al dreptăţii în mijloc de spoliere. Astfel se produce pervertirea legii: instrumentele dreptăţii au devenit mijloacele de promovare a nedreptăţii. Or, nici un fel de scop nobil – cum ar fi Binele general – nu poate scuza nedreptatea instituită chiar pe cale legislativă.

Nici un tip de optimizare – a economiei, a educaţiei, a vieţii spirituale – nu se poate realiza de către stat fără exercitarea unor constrângeri asupra societăţii civile, fără o ‚remodelare’ a acesteia. Dar afirmă liberalii nu acesta a fost scopul creării statului!

Riscurile ca diferite grupuri să încerce acapararea statului şi utilizarea legislaţiei în interes propriu anticipată de către unii liberali a fost depăşită de realitate. Bastiat conchide că „himera zilelor noastre e îmbogăţirea tuturor claselor, a fiecăruia în defavoarea celorlalte”. În critica făcută aspiraţiei către acel ‚Stat al Binelui general’, liberalii recunosc implicit existenţa unor conflicte de interese între grupurile sociale; în schimb, în interpretarea pe care o dau originii societăţii, precum şi naturii şi funcţiilor statului, ei nu mai iau în considerare nici un fel de diferenţe de interese de grup, prezentând lucrurile ca şi cum ar exista, sau cel puţin ar fi existat iniţial, un consens fundamental al tuturor membrilor societăţii asupra rolului minimal al instituţiilor reprezentând comunitatea, acela de apărare a proprietăţii şi libertăţii individuale. Numele generic „statul – paznic de noapte” descrie foarte bine atribuţiile acestuia: ‘ziua’, adică atunci când se desfăşoară din plin activităţile economice şi sociale, statul nu trebuie să joace absolut nici un rol; rolul său începe doar ‚noaptea’, adică atunci şi acolo unde se pune problema apărării proprietăţii şi a celorlalte drepturi ale cetăţenilor.

Doctrina statului minimal se sprijină pe câteva principii tipic liberale. Unul dintre cele mai importante este principiul atomismului social, care reduce societatea la multitudinea atomilor (indivizilor) care o compun. Consecinţa acestui reducţionism este ca singura funcţie a instituţiilor statale va fi cea de protejare a libertăţii fiecărui individ faţă de ameninţările sau daunele aduse de alţi membri ai aceleaşi comunităţi. Menirea statului nu este decât aceea de a aplica principiul maximei libertăţi egale.

Un alt principiu utilizat este cel al diversităţii Binelui individual. Este introdusa metafora jocului, a unui joc în care diferiţii participanţi concurează în vederea realizării propriilor obiective. Daca jocul are un caracter colectiv, trebuie să existe anumite reguli care să asigure libertatea de acţiune a tuturor participanţilor: regulile jocului, în primul rând cea care garantează dreptul fiecăruia de a-şi urmări propriile obiective atâta vreme cât nu dăunează altor participanţi, reprezintă tocmai Binele general. Aici se vede diferenţa faţă de metafora ‚miezului şi a cojii’ unde Binele general ocupă locul central şi este prezent în orice formă de Bine individual (ca miez al acestuia), în timp ce elementele pur individuale au caracter marginal; conform metaforei ‚jocului’ Binele individual se află în centrul întregii activităţi (este scopul urmărit de toţi participanţii), în timp ce Binele general (reflectat de regulile jocului, cele ce permit desfăşurarea nestingherită a căutărilor individuale) nu reprezintă decât un element al cadrului în care se realizează aceste căutări. Binele general rămâne un element de decor, nu lipsit de importanţă, însă marginal, deoarece el nu constitui ‚miezul’ (scopul) căutărilor individuale, ci numai cadrul procedural (mijlocul, instrumentul, condiţia necesara) propriu acestora.

E.     DISTINCŢIA DINTRE SFERA PUBLICĂ ŞI SFERA PRIVATĂ

„Există un cerc în jurul fiecărui individ uman pe care nici unei cârmuiri … n-ar trebui să i se îngăduie sa-l încalce.”

John Stuart Mill

Cea mai solidă şi durabilă dintre propunerile politico-filozofico liberale este distincţia dintre sfera publică şi sfera privata a vieţii individului uman. La originea acestei distincţii stă constatarea caracterului fundamental al unei nevoi tipice omului modern: nevoia de libertate individuală. Benjamin Constant a emis primul ideea că „independenţa individuală este prima dintre nevoile moderne”. Acelaşi Benjamin Constant în celebrul eseu „Despre libertatea anticilor în comparaţie cu a modernilor” face importante observaţii. Locuitorii cetăţilor antice erau mult mai legaţi de instituţii publice şi stat, deoarece ei aspirau la îmbogăţire pe cale militară şi mai apoi, dată fiind dimensiunile extrem de mici ale statelor antice, opţiunile şi ideile fiecărui cetăţean jucau un rol important. Dimpotrivă, omul modern preferă să dobândească ceea ce doreşte prin comerţ, iar într-un stat modern de mult mai mari dimensiuni, influenţa politică a individului este minusculă ceea ce descurajează participarea activă la treburile publice.

Concluzia desprinsă de aici de Benjamin Constant este: „nu ne mai putem bucura de libertatea anticilor, care consta în participarea activă şi constantă la puterea colectivă”. Dacă pentru omul antic scopul era „împărţirea puterii sociale între toţi cetăţenii”, cu totul stau lucrurile în lumea modernă: „pierdut în mulţime, individul nu percepe aproape niciodată influenţa pe care o exercită”. De aceea îşi transferă aspiraţiile şi interesele în sfera vieţii private; scopul revine la protejarea vieţii private.

Tot Constant explica dezavantajele participării la viaţa colectivă: „Urmează deci că noi trebuie să fim, în comparaţie cu anticii, mult mai ataşaţi de independenţa noastră individuală. Căci anticii, atunci când îşi sacrificau această independenţă în favoarea drepturilor politice, sacrificau puţin pentru a obţine mult; în timp ce făcând acelaşi sacrificiu, noi am da mult pentru a obţine mai puţin”.

Concluziile lui Constant sunt că „independenţa individuala este prima dintre nevoile moderne” şi „adevărata libertate modernă” este libertatea individuală. De aici imperativul limitării stricte a autorităţii, care nu mai are „dreptul de a exercita asupra indivizilor o supremaţie arbitrară”.

Se produce aici o mutaţie care inversează ordinea obligaţiilor. De aici încolo stringentă este nu supravegherea cetăţenilor de către instituţii ci supravegherea statului, care este menită să asigure menţinerea intervenţiei sale în limitele cuvenite şi prevenirea oricărei încălcări (de către autorităţi) a sferei rezervate vieţii personale a oamenilor.

Maximizarea şi compatibilizarea libertăţilor individuale

„Singurul aspect al conduitei unui om pentru care el poate fi tras la răspundere de către societate este cel privitor la ceilalţi. Sub aspectele care îl privesc doar pe el însuşi, independenţa lui este de drept, absolută. Asupra lui însuşi, a propriului trup şi spirit, individul este suveran” – J.S. Mill

J.S. Mill în eseul „Despre libertate” spune că: „Există însă o sferă de acţiune în care societatea, spre deosebire de individ, este interesată numai în mod indirect (sau chiar deloc); ea cuprinde acea parte din viaţa şi conduita unui om care nu-l atinge decât pe el însuşi, sau, dacă îi atinge şi pe ceilalţi, aceasta se întâmplă numai cu participarea şi acordul lor sincer, liber şi voluntar […] aceasta este sfera potrivită libertăţii umane”. În acest domeniu trebuie să se manifeste libertatea de conştiinţă, de credinţă religioasă, libertatea de gândire şi de opinie, libertatea de expresie, libertatea de atitudine, libertatea de manifestare a preferinţelor, înclinaţiilor şi aspiraţiilor, libertatea de a elabora şi urma planuri de viaţă proprii, libertatea de asociere „în orice scop ce nu dăunează altora”, şi într-un cuvânt libertatea „de a face ce dorim, cu condiţia de a suporta consecinţele ce pot decurge de aici; fără a fi împiedicaţi de semenii noştri, atâta vreme cât nu le aducem nici un fel de daune, şi aceasta chiar dacă ei consideră conduita noastră nesăbuită, nefirească sau greşită”.

Exista obiecţii la această distincţie şi nici chiar liberalii nu le resping apriori: „Nici un membru al societăţii nu este o fiinţă izolată; este imposibil ca un om să facă ceva care îi dăunează serios sau permanent lui însuşi fără a afecta negativ cel puţin pe cei aflaţi în strânsă legătură cu el, iar adesea şi pe mulţi alţii. Dacă aduce prejudicii propriei sale proprietăţi, el vatămă astfel pe cei care, direct sau indirect, obţineau un sprijin de pe urma ei şi, în general, diminuează, mai mult sau mai puţin, bogăţia întregii comunităţi. Dacă îşi degradează facultăţile mentale sau fizice, nu numai că face un rău celor a căror fericire depinde într-o măsură sau alta de el, dar devine totodată inapt de a-şi îndeplini îndatoririle faţă de semenii săi; […] În sfârşit, dacă prin viciile şi nesăbuinţele sale un om nu vatămă în mod direct pe alţii, el aduce totuşi (s-ar putea spune) prejudicii prin exemplul pe care îl dă; şi ar trebui constrâns să se controleze, spre binele celor pe care observarea sau cunoaşterea conduitei sale i-ar putea corupe sau conduce pe un drum greşit”.

Liberalii recunosc că multe din conduitele private ale unui om pot afecta viaţa altor oameni, şi deci intră în categoria elementelor sferei publice; dar, se afirmă, în asemenea cazuri, întrucât s-a ieşit din sfera privată, intervenţia autorităţii şi restrângerea libertăţii individuale devin permise şi chiar necesare. Recomandarea liberală este: intervenţie promptă în sfera publică, abţinere de la orice intervenţie în sfera privată. Dar care este formula, când avem voie şi chiar suntem obligaţi să intervenim. După Mill: „unicul scop care îi îndreptăţeşte pe oameni, individual sau colectiv, la ingerinţe în sfera libertăţii de acţiune a oricăruia dintre ei este autoapărarea; unicul ţel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de împiedica vătămarea altora”.

Pentru Edmund Burke, principiul sună astfel: „Orice poate face un om, fără a leza pe alţii, el are tot dreptul să facă pentru sine”. Semnificaţia sa este: maximum de libertate individuală care rămâne compatibilă cu libertatea celorlalţi. Principiul maximei libertăţi egale spune că, în chestiuni personale, individul însuşi este cel mai bun judecător, şi drept urmare, nici o intervenţie publică, cu caracter constrângător, nu poate fi aici justificată; atare intervenţii sunt legitime doar în chestiuni care trec dincolo de sfera privată, afectând pe alţi membri ai comunităţii.

Criticii liberalismului ridică obiecţia că principiul maximei libertăţi individuale compatibile cu libertatea celorlalţi este inoperant, sau cel puţin parţial operant, deoarece grupuri de oameni cu interese sau vederi diferite îl vor interpreta şi aplica diferit, în funcţie de ce consideră ei a fi o veritabila vătămare sau lezare a cetăţenilor. Cea mai actuală controversă este problema avortului, este acesta o crimă (împotriva fătului sau umanităţii) sau este numai o manifestare a libertăţii de opţiune a femeii?

Care sunt caracteristicile care definesc o vătămare, o daună şi deci ridică necesitatea intervenţiei? Se pot considera caracterul iminent, precis şi vizibil. Graniţa între iminent şi prezumtiv este vagă şi variabilă, locul unde trebuie trasat ea depinde de context. Diferenţierea dintre vizibil şi invizibil este şi mai relativă. În cele din urmă, practica politică ne relevează diverse cazuri în care intervenţia statului este eficace numai dacă are un caracter preventiv, desfăşurată cu mult înainte de manifestarea deplină a consecinţelor negative ale unor conduite; dar necesitatea intervenţiei preventive exclude posibilitatea de a respecta precauţiile, implica justificări improbabile.

Şi totuşi unii liberali au aprobat şi recomandat intervenţia activă a statului – prin politici publice active şi constrângeri benefice – în domenii considerate a nu fi dezvoltate adecvat prin iniţiativă privată: educaţia şi învăţământul, protecţia socială şi combaterea marginalizării sociale, apărarea şi promovarea intereselor economice naţionale (protecţionismul economic), investiţiile strategice, elemente ale procesului economic, etc.