TERMENI POLITICI
ŞI EXPRESIA LOR LIBERALĂ.
LIBERTATEA
„ne-am născut Liberi, aşa cum ne-am născut Raţionali.”
John
Locke
Omul este şi trebuie să
rămână liber este primul imperativ liberal. Creştinismul afirmă că Dumnezeu i-a
dăruit omului liberul-arbitru, capacitatea de alege singur între bine şi rău.
Toţi oamenii sunt şi rămân supuşii lui Dumnezeu; şi de aceea nu pot fi la
cheremul altuia: „Dumnezeu nu a lăsat nici un Om
la Mila altuia” spune Locke. Această libertate naturală este continuată
de urmărirea legii naturii: „Libertatea Naturală
a Omului este de a fi liber faţă de orice Putere Superioară de pe Pământ, şi de
a nu se afla în puterea Voinţei sau Autorităţii Legislative a unui Om, ci de
avea drept Regulă numai Legea Naturii”
Dar care este concepţia
liberala despre libertate?
Pe de o parte, se poate
spune că a fi liber înseamnă a nu fi supus unor constrângeri (libertate
negativă). Drept urmare, libertatea devine o stare de fapt, o stare din care
lipsesc constrângerile, interdicţiile, barierele. Pe de alta parte, s-ar putea
spune şi că a fi liber înseamnă a putea realiza ceea ce doreşti (libertate
pozitivă). În acest caz libertatea apare ca o capacitate, ca o putere
constructiva sau ca o posibilitate concretă de face ceva.
Libertatea înseamnă independenţă
individuală, independenţă faţă de alţi
oameni, faţă de instituţii, faţă de stat. Câtă vreme un individ este dependent,
el este supus constrângerilor exercitate din afara sa, şi deci lipsit de
libertate. A nu fi supus constrângerilor, a avea un spaţiu de acţiune propriu,
în care nu depinzi de nimeni şi deci în care nu poţi fi constrâns, înseamnă a
fi liber. În concluzie, liberalismul optează pentru ideea de libertate
negativă. Au existat şi gânditori liberali care au susţinut cu insistenţă că
libertatea negativă este pur formală şi, în sine, inutilă – avantajele ei rămân
nesemnificative pentru cel care nu are capacitatea şi condiţiile necesare
pentru a-şi atinge obiectivele.
Libertatea negativă
presupune reducerea la minimul necesar a constrângerilor exercitate de alţi
oameni, de societate sau de stat, asupra fiecărui individ, aşadar restrângerea
drastică a intervenţiei publice în sfera proprie a vieţii fiecăruia; orice om
trebuie să beneficieze de un spaţiu privat în care orice ingerinţă străină să
fie exclusă. Dimpotrivă, libertatea pozitivă implică o angajare activa a
factorului public în problemele vieţii personale: pentru a se putea crea
condiţiile necesare ca fiecare om să realizeze ceea ce doreşte, sunt necesare
multiple intervenţii publice care să asigure cunoaşterea situaţiei şi a
nevoilor fiecăruia, reglementarea tuturor activităţilor în direcţia cea mai
favorabilă scopurilor lui (intelectuale, morale, etc.) utile pentru atingerea
acestor scopuri, organizarea vieţii economice şi mijloacelor necesare atingerii
obiectivelor dorite de cetăţeni (bani, produse, mărfuri, servicii, etc.), şi –
ceea ce este esenţial – impunerea unei ordini prin care să fie exclusă
posibilitatea ca împlinirea ţelurilor unora să împiedice împlinirea ţelurilor
altora.
Pentru liberali, perspectiva
în care libertatea negativă este compromisă de intervenţii, chiar şi în scopul
obţinerii unei libertăţi mai mari, reprezintă un coşmar: ei văd în încălcarea
spaţiului privat o cale deschisă pentru autoritarismul ce anihilează orice autonomie
individuală. Între o promisiune pentru libertate efectivă, care ar asigura
condiţiile necesare atingerii scopurilor individuale dar care pune în pericol
intangibilitatea spaţiului privat al fiecăruia, şi o libertate pur negativă,
care garantează aceasta intangibilitate, dar nu poate furniza elementele utile
realizării efective a obiectivelor, liberalismul alege fără ezitare ce-a de a
doua alternativă. Aceasta, deoarece libertatea negativă este prima condiţie
necesară existenţei autonome a individului, realizării sale ca om; ea nu poate
să nu fie şi suficientă, dar are prioritate deoarece reprezintă condiţia sine
qua non a libertăţii individuale. Libertatea pozitivă, în schimb, care pretinde
să ofere mai mult decât simpla garanţie de non-ingerinţă, pune în pericol sau
chiar anulează libertatea negativă (condiţia necesară primă), ceea ce
compromite definitiv orice fel de libertate individuală. S-a constatat ca de
multe ori drumul spre iad este pavat cu cele mai bune intenţii! Ca un
observator atent, prevăzător să nu mai repete greşelile trecutului, liberalii
sufla şi-n iaurt când devine vorba de aşa-zise libertăţi pozitive dar care nu
de puţine ori pot avea efecte contrarii.
O dată ce am stabilit că
există un spaţiu privat de non-ingerinţă precum şi unul public în care
intervenţia poate avea loc şi este chiar necesară, ajungem în postura de a ne
întreba unde cade graniţa dintre cele doua sfere? Singurul criteriu de
demarcare propus şi acceptat de liberali este cel al aprecierii daunelor sau
vătămărilor susceptibile de a fi produse de manifestările individuale. Formula
este: ‚fiecare individ are deplina libertate de a face tot ce doreşte, în
măsura în care el nu dăunează cu nimic celorlalţi’. Aplicarea sa conduce la o
maximizare a libertăţii individuale, în limitele, însă, în care nu sunt
vătămate interesele altora; de aici şi numele de ‚principiu al maximei
libertăţi compatibile cu libertatea celorlalţi’ sau‚ principiu al maximei
libertăţi egale’.
LIBERTATE ŞI DREPTATE
Libertatea de ordin juridic
se constituie pe principiul supremaţiei legii sau al supremaţiei dreptului.
Cine altul decât Friedrick A. Hayek în „Drumul către servitute” prezintă mai
concis acest principiu: „Supremaţia dreptului a
fost cultivată în mod conştient numai în epoca liberală şi este una dintre cele
mai mari realizări ale ei, nu numai ca garanţie, ci ca întrupare juridică a
libertăţii”. Aceasta supremaţie implică ideea că nu voinţa arbitrară a
oamenilor, a celor care conduc statul, instituţiile sau activităţile, ci legea
trebuie să dicteze în societate, şi că prin urmare, nu cârmuitorilor, ci legii
şi numai legii trebuie să i se supună cetăţenii. Principiul supremaţiei legii: nulla poena sine lege – nici o pedeapsă (nu e
posibilă) fără să fi existat anterior o lege (cu valabilitate generală) care să
reglementeze şi să sancţioneze. Numai în baza legii libertatea individului
poate fi restrânsă iar conduita sa pedepsită.
Ultraliberalii, şi nu numai
ei, susţin, pe bună dreptate, că abuzurile, încălcarea sferei rezervate
libertăţii personale se produc nu numai atunci când deţinătorii puterii îşi
impun voinţa arbitrară în loc de aplica legea, ci şi atunci când legea, greşit
concepută, nu are caracter imparţial, afectând libertatea individuală a
anumitor oameni şi lezând drepturile lor.
Acest fapt se petrece atunci
când legea este folosită spre satisfacerea unor interese economice, sociale,
politice, morale subiective, care duc la restricţionări ale libertăţii,
restricţii şi condiţionări considerate utile atingerii scopurilor propuse.
De aceea, pentru a evita
asemenea situaţii când aproape totul poate fi lăsat la latitudinea subiectivă a
autorităţilor, liberalismul propune ca legile să aibă, de regulă, un caracter
formal, general. Reglementările formale sunt doar pentru a asigura
imparţialitatea acţiunii publice, lăsând actorilor (indivizilor) toata
libertatea personală necesară. Acestea constituie regulile jocului pentru toţi
participanţii la joc (concurenţii, jucătorii) fără obiective generale sau
concrete, fără a ajuta pe unii sau pe alţii. „Mai importantă decât conţinutul
regulii se poate spune că este existenţa unei reguli aplicate totdeauna fără
excepţii” spune Hayek. Dreptatea care rezultă din aplicarea corectă a unor
asemenea reguli sau norme pur procedurale este adesea denumită dreptate procedurală.
Dar care ar putea fi
argumentele în sprijinul unei asemenea abordări procedurale a legii, a
dreptăţii?
Mai întâi, numai astfel de
reguli lasă loc libertăţii individuale de acţiune, iar mai apoi numai printr-o
asemenea dreptate procedurală statul respectă opţiunile, preferinţele şi
valorile cetăţenilor săi.
LIBERTATEA DE GÂNDIRE ŞI DE EXPRIMARE
„Credinţele cele mai îndreptăţite nu au la baza lor nici o alta chezăşie
decât invitaţia permanentă, adresată întregii lumi, de a dovedi că sunt
nefondate. […] câtă vreme arena rămâne deschisă pentru confruntări, putem spera
că, dacă există un adevăr mai profund, el va fi descoperit”
J.S.
Mill
Recunoaşterea
faptului că fiecare are dreptul la o opinie este rezultatul unor lupte ai căror
promotori au fost liberalii.
Susţinerea liberala pentru
libertatea de gândire şi de exprimare se bazează pe mai multe argumente, dintre
care cel dintâi este dreptul înnăscut al omului la manifestare liberă: dacă
Dumnezeu la înzestrat pe om cu raţiune, cu capacitate de a gândi, alege şi
decide cu privire la adevăr sau fals, înseamnă că toate aceste daruri nu sunt
fără rost – ele vizează tocmai materializarea unui drept originar la
manifestare intelectuala nestânjenită.
Al doilea mare argument în
favoarea aceleiaşi libertăţi îl constituie relativitatea şi incertitudinea
cunoştinţelor omeneşti. Oare există o autoritate capabilă să decidă ferm şi
definitiv că o anumită idee, opinie este falsă? Nu există o asemenea autoritate
pe pământ, deoarece orice autoritate este compusă din oameni, iar oamenii sunt
supuşi greşelilor; a pretinde că autorităţile au stabilit cu certitudine
falsitatea unei opinii şi deci au dreptul de a interzice înseamnă a presupune
că acele autorităţi sunt infailibile.
Cum nici o autoritate nu
este infailibilă, nu deţine adevărul absolut, toate interdicţiile emise de
către ea sunt abuzive. Aceasta este substanţa filozofică liberală: orice adevăr
la care pot ajunge oamenii este relativ, parţial, incert, provizoriu, de aceea
se recomandă încurajarea toleranţei faţă de exprimarea opiniilor.
Un al treilea argument
susţine faptul că şi opiniile chiar majoritar acceptate ca greşite trebuie
tolerate, pentru faptul că pe lângă consecinţele negative ele au şi o parte
pozitivă. Adevărul referitor mai ales la viaţa practică (morală, politică,
economie) este complicat şi adesea compus din elemente contradictorii; mai
mult, nici un punct de vedere nu cuprinde întregul adevăr şi de aceea este
necesară luarea în considerare a punctului de vedere opus. Pe scurt, opiniile
greşite conţin un sâmbure de adevăr, drept urmare libera lor exprimare este
utilă şi importantă. Mai mult chiar, afirmarea de cât mai multe opinii, unele
dintre ele chiar greşite, stimulează dezbaterea, iar din dezbaterea liberă
rezultă, se obţine, se descoperă adevărul. Şi dacă, în cele din urmă opiniile
adevărate şi raţionale precumpănesc în societate, aceasta se datorează
capacităţii oamenilor de a discerne, de a recunoaşte greşelile, de a le
îndrepta prin discuţii libere. Din confruntarea cu eroarea, adevărul iese întărit;
el se completează, se corijează şi dobândeşte astfel încrederea noastră.
Desfăşurarea confruntării presupune libertatea de a exprima diverse idei, chiar
şi pe cele eronate.
„Adevărul are mai mult de
câştigat chiar de urma erorilor făcute de un om care, pe baza studiilor şi a
pregătirii cuvenite, gândeşte cu capul său, decât pe urma opiniilor corecte ale
acelora care le susţin doar pentru că nu pot gândi ei însuşi” (Mill). Aceşti
oameni sunt victimele conformismului, a locurilor comune şi a mediocrităţii.
Pledoaria pentru libertatea
de opinie este o pledoarie pentru diversitate intelectuală, este o pledoarie
pentru toleranţă, una din trăsăturile caracteristice liberalismului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu