Libertatea între dreptate și lege

LIBERTATEA ÎNTRE DREPTATE ŞI LEGE

„Cu cât este mai coruptă Republica, cu atât mai multe sunt legile sale”

Tacitus

Semnificaţia libertăţii

A descrie termenul de libertate este dificil. Vom recurge la separarea problemei specifice a libertăţii politice de speculaţiile asupra naturii adevăratei libertăţi. Libertatea, am văzut, este înţeleasă de liberali ca libertate politică. Libertatea a fost des abordată de filozofi, explicaţiile oferite de aceştia fiind foarte diferite. Astfel, Locke descrie libertatea ca acţionând sub influenţa sinelui, nesupusă voinţei arbitrare a unei alte persoane. Pentru Spinoza libertatea e perfecta raţionalitate, pentru Leibniz e spontaneitatea inteligenţei, pentru Kant e autonomie, pentru Hegel acceptarea necesităţii, iar pentru Croce e expansiunea permanentă a vieţii.

Putem aprecia că libertatea are mai multe stadii. Pornind de la expresia „Eu sunt liber să …” poate avea trei sensuri diferite: eu am posibilitatea, eu aş putea sau eu am puterea să. Libertatea presupune în primul sens, permisiune, în al doilea, capacitatea, în al treilea rând, susţinerea corespunzătoare (materială sau de altă natură).

Libertatea politică

Cranston remarca faptul că „termenul de libertate prezintă cel mai redus grad de ambiguitate, din punct de vedere politic, în perioadele de opresiune centralizată”. Asta revine la a spune că apreciem mai mult libertatea atunci când suntem lipsiţi de ea. De asemenea, Hobbes spunea: „Libertatea sau dreptul de a fi liber semnifică, în mod concret, absenţa… impedimentelor externe impuse mişcării”. Definiţia lui Hobbes înseamnă libertate faţă de… şi nu libertate de a… Aceasta reprezintă libertatea negativă, o libertate defensivă sau protectivă.

Libertatea politică este o libertate faţă de pentru că reprezintă puterea pentru cel fără de putere. Clinton Rossiter a descompus libertatea în patru noţiuni distincte: independenţă, caracter privat, putere şi oportunităţi. „Independenţa este situaţia în care omul se simte supus unui minim de constrângeri exterioare… Caracterul privat este un mod special de independenţă care poate fi înţeles ca o încercare de asigurare a autonomiei… dacă este necesar, chiar împotriva tuturor presiunilor societăţii moderne.” Acestea două caracterizează doar „o faţetă a libertăţii, şi anume faţeta negativă… Libertatea este însă şi pozitivă… şi prin urmare trebuie să ne gândim la ea în termen de putere… şi, de asemenea, în termen de oportunităţi”. Sartori corectează definiţiile în punctul referitor la putere, adăugându-i noţiunea de capacitate. Libertatea devine libertate completă şi este compusă din cinci elemente: independenţă, caracter privat, capacitate, oportunitate şi putere.

Faţetele libertăţii sunt deci negativă (independenţă şi caracter privat) şi pozitivă (capacitate, oportunitate şi putere). Relaţia dintre cele două este o relaţie dintre condiţii şi consecinţe, o relaţie procedurală. Concluzia lui Rossiter este: „Liberalismul clasic, în mod sigur, accentuează aspectele negative ale libertăţii. Libertatea este concepută aproape exclusiv ca o formă de exprimare a caracterului privat şi a independenţei. Însă tocmai acesta este unul din punctele în care liberalismul clasic nu mai este util, dacă a fost util vreodată, ca instrument adecvat pentru descrierea locului deţinut de fiinţa umană în societatea liberă”.

Libertatea politică eclipsează celelalte libertăţi deoarece aşa cum afirmă Sartori: „este libertatea primordială în sens procedural, deoarece constituie condiţia sine qua non a tuturor celorlalte libertăţi”. Nu pot decât să fiu de acord cu Sartori care spunea: „Libertatea ca lipsă a constrângerilor nu este un scop în sine, iar libertatea politică necesită o participare pozitivă şi o rezistenţă activă. Acolo unde există apatie generală, libertatea se pierde cu mare uşurinţă”. Libertatea politică ne oferă libertatea opţiunilor, caracterul privat presupune a alege fără nici o impunere după propria-ţi analiză, având oportunitatea de a alege din mai multe opţiuni posibile, iar puterea presupune egalizarea condiţiilor de opţiune egală.

Libertatea politică este o libertate de ordin juridic. Ea se constituie pe principiul supremaţiei legii sau al supremaţiei dreptului. Cine altul decât Friedrick A. Hayek în „Drumul către servitute” prezintă mai concis acest principiu: „Supremaţia dreptului a fost cultivată în mod conştient numai în epoca liberală şi este una dintre cele mai mari realizări ale ei, nu numai ca garanţie, ci ca întrupare juridică a libertăţii”. Aceasta supremaţie implică ideea că nu voinţa arbitrară a oamenilor, a celor care conduc statul, instituţiile sau activităţile, ci legea trebuie să dicteze în societate, şi că prin urmare, nu cârmuitorilor, ci legii şi numai legii trebuie să i se supună cetăţenii. Principiul supremaţiei legii: nulla poena sine lege – nici o pedeapsă (nu e posibilă) fără să fi existat anterior o lege (cu valabilitate generală) care să reglementeze şi să sancţioneze. Numai în baza legii libertatea individului poate fi restrânsă iar conduita sa pedepsită.

Ultraliberalii, şi nu numai ei, susţin, pe bună dreptate, că abuzurile, încălcarea sferei rezervate libertăţii personale se produc nu numai atunci când deţinătorii puterii îşi impun voinţa arbitrară în loc de aplica legea, ci şi atunci când legea, greşit concepută, nu are caracter imparţial, afectând libertatea individuală a anumitor oameni şi lezând drepturile lor.

Acest fapt se petrece atunci când legea este folosită spre satisfacerea unor interese economice, sociale, politice, morale subiective, care duc la restricţionări ale libertăţii, restricţii şi condiţionări considerate utile atingerii scopurilor propuse.

De aceea, pentru a evita asemenea situaţii când aproape totul poate fi lăsat la latitudinea subiectivă a autorităţilor, liberalismul propune ca legile să aibă, de regulă, un caracter formal, general. Reglementările formale sunt doar pentru a asigura imparţialitatea acţiunii publice, lăsând actorilor (indivizilor) toata libertatea personală necesară. Acestea constituie regulile jocului pentru toţi participanţii la joc (concurenţii, jucătorii) fără obiective generale sau concrete, fără a ajuta pe unii sau pe alţii. „Mai importantă decât conţinutul regulii se poate spune că este existenţa unei reguli aplicate totdeauna fără excepţii” spune Hayek. Dreptatea care rezultă din aplicarea corectă a unor asemenea reguli sau norme pur procedurale este adesea denumită dreptate procedurală.

Dar care ar putea fi argumentele în sprijinul unei asemenea abordări procedurale a legii, a dreptăţii?

Mai întâi, numai astfel de reguli lasă loc libertăţii individuale de acţiune, iar mai apoi numai printr-o asemenea dreptate procedurală statul respectă opţiunile, preferinţele şi valorile cetăţenilor săi.

Libertatea liberală

De la libertatea politică aşteptăm, în principal, protecţia. „Noi suntem slujitorii legii tocmai pentru a putea fi liberi” spune Cicero, iar Locke arăta: „Unde nu există lege, nu există  libertate”. Paine scria: „guvernul unei ţări libere¼ nu constă din persoane, ci din legile existente”. Rousseau de asemenea susţinea: „întotdeauna problema libertăţii politice a constat în căutarea unor reglementări care să modereze puterea”.

Protecţia legilor cunoaşte trei modele: modelul grecesc, în interpretarea lui legislativă; modelul roman având similitudini cu legislaţia engleză; modelul liberal-constituţional.

Pentru greci, concepţia despre lege oscila între extrema legilor sacre, rigide şi de neînlocuit şi cea a legilor convenţionale, nesigure şi schimbătoare. Modelul grecesc e mai degrabă un exemplu despre cum nu trebuie să procedăm dacă dorim libertatea sub scutul legii.

Contribuţia importantă a jurisprudenţei romane este formularea acesteia în jurul noţiunii de legalitate. Liberalismul a fost inovator prin modul instituţionalizat de echilibrare dintre guvernarea prin intermediul indivizilor şi guvernarea prin intermediul legii. Constituţionalismul liberal şi-a propus a menţine avantajele modelului roman şi de a-i reduce dezavantajele. Se acceptă dominaţia legislatorilor cu următoarele limitări: un control asupra metodei de elaborare a legilor şi limitarea puterii legii la suprafaţa în  care nu încălca spaţiul privat, sfera individuală de libertate.

Sisteme constituţionale cunoscute sunt sisteme liberale care caută soluţii la problema libertăţii politice dintr-o perspectivă dinamică. „libertatea politică de care dispunem astăzi este libertatea liberalismului, modelul liberal de libertate, nu libertatea precară a democraţiilor antice” concluzionează Sartori adăugând că deontologia democratică e caracterizată de egalitate, izocraţie şi autoguvernare, dar nu şi de ideea de libertate: „putem afirma că ideea de libertate derivă din conceptul de democraţie, însă acesta este un proces oarecum indirect. Ideea de libertate nu provin din noţiunea de putere populară, ci din aceea de putere egală, de izocraţie. Afirmaţia „suntem egali” (ca putere) poată fi interpretată ca „nimeni nu are dreptul să îmi dea comenzi”. Astfel, din acest postulat al egalităţii putem deduce, dacă dorim, libertatea faţă de”.

Kelsen susţinea că o democraţie: „fără autolimitarea reprezentată de principiul legalităţii se autodistruge”.

Problema politicii, după Rousseau: „pe care o compar cu problema cvadraturii cercului din geometrie, este plasarea legii deasupra omului”. Omul devine liber dacă se supune legilor şi nu oamenilor, adaugă Rousseau: „Libertatea împărtăşeşte soarta legilor; ea domneşte sau dispare o dată cu ele. Nu există nimic mai cert pentru mine”.

Principiul diminuării consecinţelor

În Contractul social, J.J. Rousseau se întreba: „Cum ar putea o mulţime oarbă, ce adeseori nu ştie care îi sunt dorinţele, din cauză că numai rareori ştie ce e bine pentru ea, să ducă la bun sfârşit o iniţiativă atât de complicată cum este sistemul legislativ?” şi completa: „Poporul doreşte întotdeauna ce este bine, dar nu întotdeauna îşi dă seama ce este bine. Voinţa generală are întotdeauna dreptate, dar raţionamentul care o ghidează nu e întotdeauna iluminat”.

Un număr mare de oameni de reprezentat e o problemă importantă pentru democraţie; la fel, numărul mare de probleme pe care le deleagă spre soluţionare reprezentanţilor. O participare eficientă şi continuă ar trebui să reducă consecinţele.

Bruno Leoni argumentează: „Cu cât este mai mare numărul de oameni pe care încercăm să-i reprezentăm prin procesul legislativ şi cu cât sunt mai numeroase problemele pe care vrem să le reprezentăm, cu atât mai puţin se referă cuvântul „reprezentare” la voinţa reală a populaţiei, alta decât cea a persoanelor desemnate ca „reprezentanţi” ai săi¼ Concluzia inevitabilă este aceea că, pentru a reface sensul original şi raţional al cuvântului „reprezentare”, trebuie să reducem drastic fie numărul celor „reprezentaţi”, fie numărul problemelor în privinţa cărora se presupune că aceştia sunt reprezentativi, ori ambele”. Ignorarea la nesfârşit a acestor aspecte va distruge democraţia.