Iluzii liberale

ILUZIILE LIBERALISMULUI

Ca o doctrină bazată pe câteva principii fondatoare, se poate afirma că se bazează pe multe ipoteze, multe presupoziţii mai puţin sau chiar mai mult discutabile, mai ales în prisma faptului că nimeni nu deţine adevărul complet. Aceste iluzii reprezintă contestarea fundaţiei liberale, a principiilor majore în jurul căreia ea s-a dezvoltat. Este necesară o clarificare a criticilor în funcţie de modul şi poziţia de abordare a liberalismului, pentru a se realiza o clarificare a tipului de critici aduse.

După Adrian–Paul Iliescu, pot fi clasificate 5 poziţii critice asupra liberalismului, 5 iluzii:

·        Iluzia raţionalistă;

·        Iluzia algoritmizării;

·        Iluzia fundaţionalistă;

·        Iluzia individualistă;

·        Iluzia neutralismului.

 ILUZIA RAŢIONALISTĂ

„Nici o acţiune nu este în sine raţională”

Michael Oakeshott

Generat de mişcările umaniste şi iluministe, liberalismul este un raţionalism. Se bazează pe credinţa posibilităţii organizării sociale în vederea dezvoltării pe baza unor soluţii generale, scheme de principiu pentru anumite tipuri de probleme.

S-au emis principii precum: principiul individualismului, principiul tăcerii legii, al maximei libertăţi egale, al asocierii libere, al dereglementării, al minimizării intervenţiei statale, etc.

S-au construit apoi modele teoretice asociate acestor principii precum modelul contractului social, modelul jocului, modelul dezvoltării spontane, modele dihotomice, pentru delimitarea dintre public-privat, stat-individ, libertate-constrângere, etc. Aceste evoluţii arată că liberalismul a tins a oferi explicaţii cu valoare universală, mecanisme, legi, scheme de organizare pentru care propune reţete generale de rezolvare pe tipuri de probleme.

Ataşamentul faţă de explicaţii generale şi reţete aplicabile în principiu oriunde, oricând, împinge liberalismul spre reducţionism. Astfel, libertatea este redusa la libertatea negativa, dreptatea la legalitate, statul la rolul de paznic, apărător al libertăţilor si garant al respectării regulilor jocului, egalitatea la egalitatea de şanse, Binele general la suma formelor de Bine individual, etc.

Totul se bazează pe convingerea ca exista aranjamente intrinsec raţionale care funcţionează, au succes oriunde sunt aplicate corect. Dacă aceste aranjamente sunt intrinsec funcţionale şi eficace, contextul aplicării lor nu are decât o importanţă marginală, prin urmare apare ca rezonabilă ideea aplicării cu succes peste tot. Pentru aplicare s-au oferit chiar şi algoritmi, paşi şi etape necesare pentru organizarea socială care să aducă prosperitatea economică, pacea socială, respectarea drepturilor omului, etc.

Există numeroase exemple, referitoare la principiul toleranţei, care arată că acesta nu este valabil peste tot, deşi apare ca un principiu raţional, funcţional. Aceasta deoarece, acolo unde contextul cultural potrivit lipseşte sau înţelegerea principiului este redusă, elementul raţional dispare, principiul este respins ca necorespunzător.

Controverse ale epocii moderne sunt dacă consumul de droguri, avorturile sau credinţele religioase cad în sfera privată a libertăţii individuale, trebuind a fi tolerate sau în sfera publică, interesând comunitatea, trebuind a fi controlate pentru protecţia colectivităţii? Algoritmurile liberale nu par a ţine cont de contextul cultural existent în locul şi momentul respectiv. Şi totuşi, liberalismul a demonstrat că omul modern nu poate supravieţui fără un spaţiu privat, un cerc de libertate individuală; mai departe întinderea şi limitele acestuia sunt extrem de variabile, de relative, depind de mentalităţile comunităţii, de consensul existent sau nu asupra acelor valori individuale protejate în interiorul fiecărui individ.

Un adevărat cult liberal în ultimele două secole este cultul pieţei libere, cult bazat pe teoria autoreglării spontane, pe teoria mâinii invizibile. Reacţionând împotriva acestui fenomen, acestui fundamentalism al pieţei, John Gray afirmă: „instituţiile pieţei sunt mijloace utile, nu articole de credinţă”. În studiile sale John Gray arată că stabilitatea şi succesul unei economii de piaţă nu depinde exclusiv de instituţiile pieţei libere şi funcţionarea lor corectă, ci de o matrice socio-culturală care asigură condiţiile necesare bunei operări a mecanismelor proprii acestei economii. Capitalismul occidental pe care îl cunoaştem noi s-a format în decursul a mai multe generaţii, în anumite contexte socio-culturale şi istorice;

Infaibilitatea pieţei libere ca sistem de autoreglare spontană este o concluzie mult prea radicală şi periculoasă. În completare, demonstrând că acţiunile statului au avut de multe ori, în majoritatea cazurilor efecte negative, consecinţe nefaste nu se îndrituieşte să acceptam concluziile radicalilor că din principiu intervenţia statului în economie nu este benefică. Ambele situaţii, radicalizări, absolutizări ale neintervenţiei statului, respectiv dirijismului de stat ne apar ca nejustificate. Economia, mai ales în epoca modernă, este foarte complexă, se poate afla într-o diversitate de situaţii, statul are o multitudine de mijloace de intervenţie, există factori specifici sau necunoscuţi care pot perturba, modifica sau amplifica un fenomen sau altul, astfel încât, în final, putem afirma că rezultatele finale sunt imprevizibile, şi chiar când ele se produc este discutabil dacă ele sunt doar efectul măsurilor luate, existând multe, complexe şi nuanţate observaţii.

Un anumit aranjament social, necesar succesului unui principiu, scheme sau mecanism raţional, se pare că, nu poate fi construit el însuşi raţional. El există ca rezultat al unui fericit concurs de împrejurări şi evoluţii istorice sau nu există, dar nu poate fi creat pur şi simplu de anumite forţe sau partide. E adevărat, aceste forţe pot stimula, contribui la formarea cadrului necesar, dar parcă e nevoie de ceva mai mult de cât dorinţă. E necesară şi putinţă, e nevoie de timp, de existenţa tradiţiilor necesare, a culturii politice necesare, de condiţii socio-economice adecvate. Dacă, după cum afirmă Max Weber şi alţii, etica protestantă este cea care a stat la bazele apariţiei şi dezvoltării capitalismului, pare firesc de ce capitalismul nu reuşeşte a se aclimatiza în alte soluri, având culturi şi mentalităţi diferite. Pe scurt, orice poveste de succes economic sau politic este o poveste unică şi în genere irepetabilă, datorată unui complex de împrejurări, unei succesiuni de evenimente, unui factor de condiţii, nişe care au permis anumite dezvoltări, toate acestea neputând fi reproduse. De exemplu, istoricul economic Immanuel Wallerstein arată că succesul economico-social al Danemarcei nu se datorează niciodată doar unei politici inteligente ci şi faptului că „a fost o conjunctură norocoasă combinată cu o aşezare geografică fericită”.

Toate acestea nu înseamnă că soluţiile liberale, raţionale sunt greşite, ci că aceste soluţii, chiar raţionale fiind, trebuie cercetat temeinic, riguros tot câmpul de aplicaţie, pentru a se asigura că există asigurate o bună parte din condiţiile necesare amorsării acestora.

ILUZIA ALGORITMIZĂRII

„politica raţionalistă este o politică după carte (…) aceasta este un simptom al triumfului tehnicii, triumf care se află (…) la originea raţionalismului modern; căci ceea ce o carte conţine este doar ceea ce se poate pune într-o carte – regulile unei tehnici.”

Michael Oakeshott

Se crede că articulaţiile fundamentele ale modului de viaţă comunitar ar putea fi fixate pe baza unui algoritm raţional optim, în aşa fel încât caracteristicile esenţiale ale acestui mod de viaţă să nu mai poată suscita nici un fel de controverse, tehnica algoritmică să poată fi aplicată cu succes la rezolvarea tuturor cazurilor.

Primul algoritm este ideea contractului social. Contractul social fiind baza constitutivă a unei comunităţi, liberalii au vrut să determine cu exactitate, ce drepturi şi ce obligaţii revin fiecăreia dintre părţi; care sunt atributele şi limitele instituţiilor. În mod cu totul special, s-a căutat cuantificarea datelor pentru realizarea unui algoritm care să precizeze ce trebuie şi ce nu trebuie să facă statul în sfera economică.

Principiul maximei libertăţi egale este baza algoritmului pentru determinarea graniţei dintre sferele public şi privat. John Rawls în „O teorie a dreptăţii” propune un algoritm pentru determinarea dreptăţii sociale. Cel mai important algoritm este cel al modelului jocului social.

Ceea ce liberalismul se face a nu observa, este că toate rezultatele pe care vrea să le acrediteze algoritmic (o logică satisfăcătoare a intervenţiei în sfera individuală, o delimitare raţională a sferei de acţiune a statului, compromisul între organizare şi dezvoltare spontană, autoreglarea spontană a economiei, toleranţă, dreptatea socială) sunt achiziţii istorice, rezultate ale unor evoluţii specifice în genere irepetabile, greu sau imposibil de reprodus deliberat, nedeterminabile algoritmic.

ILUZIA FUNDAŢIONALISTĂ

„întreaga organizare a guvernării devine o chestiune de oportunitate (…) ştiinţa de a clădi un stat, sau de a-l renova, nu este o ştiinţă care să poată fi predată apriori.”

Edmund Burke

Liberalismul este un raţionalism. Raţionalismul prevede principii-axiome care sunt cărămizile constitutive ale unei fundaţii. Contractul social era fundaţia pe care să se sprijine aranjamentele sociale. Celelalte principii: al maximei libertăţi egale, al supremaţiei legii reprezintă în aceeaşi măsură fundaţii ale perspectivei liberale asupra societăţii, maximizarea libertăţii individuale, limitarea intervenţiei statului, etc.

Totul ne apare prin urmare ca o împărţire a aranjamentelor comunitare în raţionale şi iraţionale, naturale sau nenaturale. Aceasta viziune a fost caracterizată de Michael Oakeshott ca o formă de raţionalism universalist, anistoric, în măsura în care conceptualizarea nu cuprinde referiri la factori istorici sau locali.

Liberalismul caută principii, propune distincţii principiale, totul ca şi cum principiile ar fi lucrul important, ca şi cum existenţa principiilor poate genera, crea consensul. De fapt, remarcă criticii, principiile sunt foarte bune dar numai în măsura în care funcţionează foarte bine; acest lucru se întâmplă când există un complicat şi amplu consens public  asupra lor. Trebuie să funcţioneze următorul lanţ: consens asupra înţelesului unui principiu, consens asupra valabilităţii sale şi consens asupra modului de aplicare a principiului (unde? când? cum? în ce măsură? se va aplica el).

Cele de mai sus arată că valoarea şi valabilitatea principiilor este determinata de consensul public. Nu aranjamentele sociale deliberate raţional, având ca bază principii, legi, instituţii, determină ordinea şi organizarea raţionala a treburilor omeneşti, ci dimpotrivă, existenţa unei ordini sociale raţionale dă sens şi valabilitate practică aranjamentelor instituite deliberat. Edmund Burke semnala că: „Moravurile sunt mai importante decât legile. De moravuri depind în mare măsura, legile”. Pe scurt, nu legile şi principiile creează dreptatea şi moralitatea, ci dreptatea şi moralitatea (consensul asupra a ce este drept, legal, moral) dau sens, valoare şi aplicabilitate legilor şi principiilor.

Instituţiile şi aranjamentele politice nu trebuie să creeze consensul raţional, ci să fie expresia acestui consens, căci „instituţiile politice nu slujesc la stabilirea ascendenţei regulilor în societate, ci numai la înregistrarea acestei ascendente sau la aplicarea ei în amănunt.” (George Santayana).

În prisma acestor observaţii, temele moderne sunt puse iar sub lupă. Ideile extremiste sunt o manifestare a libertăţii individuale de expresie sau ameninţarea intereselor altora? Pedeapsa capitală e un mijloc legitim de apărare a celorlalţi sau reprezintă încălcarea dreptului la revizuire judiciară şi reabilitare a individului? Avortul reprezintă o afirmare a libertăţii femeii sau o încălcare a dreptului la viaţă al copilului? În toate aceste cazuri, principiul raţional, cred aceeaşi critici, nu are greutatea necesară în absenţa consensului social asupra înţelesului şi aplicabilităţii sale. Acest consens devine posibil numai când se sprijină pe o cultura, o tradiţie în acest sens, o morală comună.

Liberalismul ca şi social-democraţia militează pentru construirea societăţii pe baza aranjamentelor raţionale, fără a ţine seama că adevărata fundaţie ar fi formele de viaţă fixate prin tradiţie, care sprijină orice consens necesar. Unde lipseşte fundaţia, toată construcţia eşuează, principiile construite raţional devin forme fără fond.

Principiile raţionale au, conform aceloraşi critici, o valabilitate limitată şi locală, nu numai că nu ştim dacă ele vor rezolva probleme de tipul pe care le-au rezolvat anterior, dar nici măcar nu cunoaştem complet ansamblul de conjuncturi şi condiţii particulare care au contribuit la succesul lor, în fiecare caz în parte din trecut. Noi ştim că ele s-au bucurat uneori de succes, dar nu cunoaştem niciodată ansamblul factorilor specifici, locali, care au jucat un rol vital în succesele respective. În consecinţă, nu putem reproduce aceşti factori benefici, nu putem recrea mediul propice necesar succesului principiilor. Esenţa demonstraţiei este: importante sunt, nu principiile, ci consensul. Precum am arătat, nu principiile generează consensul, ci consensul permite stabilirea unor principii. Esenţial nu este principiul delimitării sferelor privat şi public, ci consensul asupra locului unde cade graniţa dintre ele. Esenţial este nu formularea unei idei generale de dreptate, ci consensul social asupra a ce este drept şi nedrept; la fel, esenţial nu este ideea statului minimal, ci consensul asupra ceea trebuie să facă autoritatea publică.

Dewey acuză liberalismul de relativism inconsecvent, pentru că acesta, deşi pleacă de la recunoaşterea relativităţii ideilor individuale de Bine, Fericire, Dreptate, nu recunoaşte şi relativitatea aranjamentelor sociale menite să răspundă acestei relativităţi individuale. Ideea sa contradictorie conform Allan Bloom este „nimic nu este absolut; libertatea este absolută”, situaţie în care argumentul raţional în favoarea libertăţii dispare, iar libertatea însăşi devine simpla expresie a unei „pofte insaţiabile de a trăi după plac”.

La concluzii similare ajunge şi Thomas Kuhn în „Structura revoluţiilor ştiinţifice”: raţionalitatea principiilor este dependentă de existenţa consensului comunitar şi nicidecum invers. Toată această credinţă liberală în principii, în raţional îşi are pe de o parte izvoarele în iluminism şi mai apoi este întărită de revoluţia ştiinţifică, care o fac să susţină că progresul merge înainte, organizat, indiferent de factori şi condiţii locale.

În mare, se face abstracţie de faptul că fundaţia unei societăţi pluraliste şi tolerante (societatea occidentală modernă) este rezultatul unei fericite întâlniri de factori culturali, economici şi sociali favorabili. Dar, dacă primează consensul social în faţa principiilor, în faţa raţionalului, care mai este menirea politicii? Politica poate numai stimula evoluţia unora sau altora dintre factori, fără a pretinde că aşează singura lucrurile pe calea dreaptă spre obiectivul dorit; într-o lume modernă plină de complexe structuri, cu multiple conexiuni, stăpânirea tuturor factorilor este imposibilă, dar o determinare şi luare în calcul a multora dintre ei devine necesară.

Liberalismul este o concepţie axată pe şi orientată spre drepturi, obligaţiile sau îndatoririle sunt luate în considerare numai în măsura în care îndeplinirea lor asigură satisfacerea drepturilor individuale. Firul roşu al liberalismului este acela de a maximiza drepturile şi a minimiza obligaţiile, pe baza supoziţiei ca libertăţile sunt bune in sine, in timp ce constrângerile sunt un rău necesar care trebuie redus la minimum. Aceasta este asimetria dintre statutul (fundamental) al drepturilor şi cel (subordonat) al îndatoririlor.

Liberalismul idealizează drepturile şi minimalizează semnificaţia obligaţiilor pe baza convingerii că drepturile (bune în sine) sunt fertile şi permit dezvoltarea personalităţii umane, în timp ce obligaţiile (constrângeri, deci ceva eminamente rău) sunt esenţialmente sterile şi încorsetează afirmarea individualităţii. Drept urmare, obligaţiile sunt recunoscute drept raţionale şi utile numai atunci când apar drept necesare garantări drepturilor. Dar drepturile nu sunt bune în sine şi întotdeauna, ci doar atunci când exercitarea lor duce la rezultate pozitive; similar, îndatoririle nu sunt un rău în sine, ci reprezintă un rău când stânjenesc dezvoltarea, şi un bine când stimulează dezvoltarea individualităţii.

Conservatorii sunt cei care au scos în relief influenţele pozitive, benefice uneori ale constrângerilor. Concluzia la care au ajuns este că drepturile, singure, nu pot constitui niciodată fundamentul societăţii, ci numai reunite cu tot felul de constrângeri. „Societatea necesită nu numai o stăpânire a pasiunilor oamenilor ca indivizi, ci ca şi înclinaţiile de masă sau de grup să fie adesea contracarate, la fel ca şi cele individuale, ca voinţa lor să fie ţinută sub control iar pasiunile lor să fie aduse sub ascultare” (Burke).

ILUZIA INDIVIDUALISTĂ

„Marea deficienţă a liberalismului clasic a fost incapacitatea sa de a recunoaşte importanţa indispensabilă a contextelor sociale ale libertăţii individuale, a laissez faire-ului, şi a statului neintervenţionist. Atât de absorbant era accentul pus pe individ, încât se tindea ca sursele sociale ale individualităţii să fie neglijate.”

Robert Nisbet

Pentru liberali, interesele umane sunt esenţialmente interese individuale, Binele dezirabil este Binele individual, respectarea dreptăţii se reduce la respectarea drepturilor şi libertăţilor individuale. Celelalte idei generale, globale sunt respinse ca utopii periculoase – interesul general, binele comun, dreptate socială, etc.

Binele pleacă de la individ, spune Mill în „Despre libertate”: „Începutul tuturor lucrurilor înţelepte şi nobile vine şi trebuie să vină de la indivizi; în general, mai întâi de la un singur individ”. Pe de altă parte Spencer în „Individul împotriva statului” afirmă că răul provine tot de la individ, de la obstacolele pe care şi le ridică unii în faţa altora, pentru a-şi proteja astfel sfera de acţiune: „piedicile ce se ivesc în chip firesc acţiunilor fiecărui individ din societate sunt numai acelea ce rezultă din limitarea mutuală”.

Absolutizarea individualismului apare ca un efect de contracarare a uniformizării sociale generate de sistemele autoritare. Astfel Mill în „Despre libertate” valorizează atitudinele celor care ies din rând, din mulţime: „În vremurile noastre, simplul exemplu de noncomformism, simplul refuz de a îngenunchea în faţa obiceiului constituie în sine o binefacere”.

Transformarea libertăţii într-un panaceu (libertate infailibilă, nesupunerea şi noncomformismul devin valori) este periculoasă. Istoria are exemple în care deciziile libere ale indivizilor au condus la rezultate nefaste: regimuri nedemocratice, autoritare care au venit la putere pe un imens val popular.

Au fost construite exemple teoretice în care decizia aparent raţională are efecte contrare. Unul dintre ele este paradoxul prizonierului. Doi prizonieri sunt suspectaţi de comiterea unei infracţiuni. Ei au la dispoziţie trei alternative de a răspunde în faţa anchetatorilor:

a)     Unul face declaraţii înaintea celuilalt, manipulează probele, obţine achitarea sa şi condamnarea celuilalt la maximum de pedeapsă – 20 de ani închisoare;

b)    Amândoi fac declaraţii şi capătă pedepse egale, dar mai mici de câte 5 ani închisoare fiecare;

c)     Ambii refuză să facă declaraţii, şi din lipsă de probe sunt condamnaţi la 1 an închisoare.

Prizonierii fiind izolaţi, nu se pot înţelege asupra declaraţiilor. Fiecare este nevoit să aleagă opţiunea care i-ar conferi în mod raţional minimum de pedeapsă. Optând raţional fiecare va alege varianta a) dar împreuna vor ajunge în situaţia b). Morala este că cea mai raţională decizie individuală nu duce, ca urmare a cumulării celor două decizii, la cel avantajos rezultat pentru nici unul dintre prizonieri. Paradoxal cea mai bună variantă se află în c), variantă care apare fiecăruia, la o analiză raţională, drept cel mai prost lucru.

Un alt paradox este paradoxul blatiştilor. Un individ va folosi autobuzul fără a avea bilet, sperând să beneficieze în continuare de transportul în comun finanţat de ceilalţi călători, care plătesc bilet. Exemple asemănătoare din categoria bunurilor-publice: aer curat, spaţii verzi, pădure, etc. Toate au în comun două trăsături: indivizibilitatea (nu pot fi distribuite fiecăruia în parte, nici rezervate unora, ci sunt folosite în comun) şi non-exclusivitatea (nimeni nu este exclus de la folosirea lor; dacă sunt asigurate unora, sunt asigurate tuturor).

Se poate observa că cea mai raţională decizie individuală, dacă este adoptată de mai mulţi conduce la rezultate dezavantajoase pentru toţi. De aici concluzia că raţionalitatea colectivă este diferită de cea individuală (A. Rapaport) sau că raţionalitatea nu se poate reduce la ideea maximizării avantajelor individuale (J.R. Lucas).

Liberalismul consideră că „ceea ce este raţional pentru individ este raţional în genere şi că ceea ce este raţional în genere trebuie să fie raţional pentru fiecare individ” (A.P. Iliescu). În fapt, dacă ar fi să luam în calcul numai exemplele de mai sus „nu tot ce este raţional pentru fiecare (în parte) este raţional şi pentru toţi la un loc” (A.P. Iliescu).

Liberalismul are o viziune atomistă asupra societăţii: „Individul liberalismului timpuriu era un atom newtonian” (John Dewey). De aici simplificarea şi schematizarea societăţii pornind de la individ. Raporturile de dependenţă dintre societate şi membrii acestuia sunt prezentate unilateral, ca şi cum societatea (suma indivizilor) ar depinde de aceştia şi nu invers, nu se pune niciodată problema protejării comunităţii deşi: „individul liber care se afirmă are obligaţia de a completa, restabili sau susţine societatea în care aceasta identitate a sa este posibilă” (Charles Taylor).

Aceasta este expresia unei anumite incoerenţe: statul (minimal) să apere libertatea individuală, dar în acelaşi timp să fie dezinteresat de apărarea societăţii care face posibilă libertatea individuală (ca stat minimal nu i se permite a urmări nici un fel de Bine general). Tocmai pentru că urmărim independenţa individului, iar aceasta se asigură într-un sistem (stat, comunitate), trebuie urmărită şi organizarea optimă, cea  care garantează libertatea. Cu alte cuvinte, urmărind un obiectiv (libertatea) nu putem rămâne indiferenţi la întrunirea condiţiilor de realizare a obiectivului. Intervenţia nu e dezirabilă în sine, dar în multe situaţii devine necesară folosirea instrumentelor publice.

Dar instituţiile publice nu sunt un instrument în sensul clasic, nu pot fi manevrate de toţi conform dorinţelor tuturor, neexistând consensul in jurul acestei utilizări. Pe de altă parte, se poate aprecia că societatea nu poate fi un mijloc al acţiunii eului, deoarece ea este constitutivă eului. Eul fiecăruia nu este un eu pur individual, este impregnat de cultura, comunitatea şi epoca în care trăieşte. Prin alegerile sale libere eul încearcă, uneori şi reuşeşte să se lepede de toate prejudecăţile  şi mentalităţile componente transmise prin tradiţie.

ILUZIA NEUTRALISMULUI

„… visând la sisteme atât de perfecte încât nimeni nu va mai trebui să fie bun.”

T.S. Eliot

Liberalismul susţine diversitatea formelor de Bine individual, aranjamentele sociale permiţând urmărirea de către fiecare a propriilor idealuri, într-un cadru adecvat de reguli procedurale care să evite formarea şi dezvoltarea conflictelor interpersonale. Şi totuşi, dacă diversitatea este o valoare în sine, uniformitatea un obstacol în calea progresului, atunci se poate concluziona că consensul (uniformitatea) este un Rău, iar dezacordul (diversitatea) este un Bine.

Lucrurile trebuie nuanţate: nu consensul social (în sine) este rău, ci un anume tip de consens, cel artificial, creat şi impus instituţional prin metode autoritare. Pe de alta parte, nici dezacordul, diversitatea nu este în sine un Bine, existând atât o diversitate firească, pozitivă dar şi o diversitate forţată, contraproductivă. Aceasta din urmă se referă la lipsa de respect pentru valorile comunitare, la inadaptare, la devianţă patologică. Este împingerea la extrem a ideii de ‚a fi altfel’ spre a nu accepta nimic din ceea ce a fost instituit ‚de el însuşi şi numai de el’. „Deschiderea noastră înseamnă că nu avem nevoie de ceilalţi. Astfel, ceea ce este recomandat ca o mare deschidere este de fapt o mare închidere” arată şi Allan Bloom.

Iluzia liberală este cea în care statul şi instituţiile comunitare ar putea şi ar trebui să fie absolut neutre faţă de indivizi li opţiunile lor pentru anumite idei de Bine personal. Acesta viziune este construită pe ideea dreptului la dezacord, principiul  ‚we agree to disagree’. Din diverse analize istorice, consensul comunitar apare ca o condiţie necesară bunei funcţionari a mecanismelor democratice; paradoxal, democraţia liberala, individualistă presupune un înalt grad de acord comunitar, dreptul la dezacord necesită un larg consens.

Libertatea nu este asigurata niciodată automat prin funcţionarea mecanica a aranjamentelor democratice şi liberale. Succesul implementării oricăror proceduri, norme, reguli nu sunt garantate de succesul principial, teoretic, deci formal, ci mai degrabă depind de existenţa unui control public permanent în care rolurile principale revin statului şi instituţiilor comunitare. Dar, după cum am mai arătat, liberalii sunt robii, într-un fel şi într-o oarecare măsură, ai progresului, un cult al tehnicii, care îi face să creadă în infaibilitatea reţetelor şi construcţiilor tehnice, teoretice, raţionale. Toate acestea pot lesne greşi într-o lume complexă, greu de analizat şi mai greu de stăpânit. După cum arată şi T.S. Eliot nici nu poate exista un astfel de sistem care să garanteze apriori normalitatea şi succesul vieţii comunitare, care să facă superfluă cerinţa fiecăruia de a fi bun. Daca comunismul imaginează o comunitate a unor oameni perfecţi, altruişti, generoşi, detaşaţi de individualism şi consacraţi Binelui comun, colectiv, liberalismul marşează pe credinţa că va dezvolta sisteme atât de perfecte, încât oamenilor nu le mai este impus necesitatea de a fi buni, că urmărirea propriului ideal de Bine va conduce negreşit spre un Bine comunitar.