Valori liberale moderne

VALORI LIBERALE/VALORI TINERE

Libertatea individuală şi respectul pentru reguli

Libertatea are două componente: libertatea negativă, specific liberală şi libertatea pozitivă. Ca libertăţi negative exemplificăm: libertatea de a alege, libertatea de exprimare, libertatea economică; ca libertăţi pozitive - dreptul de a avea acces la educaţie, asigurări sociale. Libertatea negativă apreciată de liberali este o libertate  faţă de, pe când libertatea pozitivă este libertatea de a. Pe de o parte, se poate spune că a fi liber înseamnă a nu fi supus unor constrângeri (libertate negativă). Drept urmare, libertatea devine o stare de fapt, o stare din care lipsesc constrângerile, interdicţiile, barierele. Pe de alta parte, s-ar putea spune şi că a fi liber înseamnă a putea realiza ceea ce doreşti (libertate pozitivă). În acest caz libertatea apare ca o capacitate, ca o putere constructivă sau ca o posibilitate concretă de face ceva. Ca liberali acceptăm şi libertăţile pozitive cu două condiţii: să fie suportabile de societate şi să nu creeze o stare de asistat.

Ca tineri apreciem libertatea mai mult decât orice altă categorie de vârstă. Dar suntem de acord că nu poate exista o libertate individuală în afara respectării legilor, după cum afirmă Hayek: “Mai importantă decât conţinutul regulii se poate spune că este existenţa unei reguli aplicate totdeauna fără excepţii”. Nu ne dorim o libertate haotică care să se întoarcă împotriva noastră.

O posibilă formula a libertăţii ar fi: “fiecare individ are deplina libertate de a face tot ce doreşte, în măsura în care el nu dăunează cu nimic celorlalţi”. Aplicarea sa conduce la o maximizare a libertăţii individuale, în limitele, însă, în care nu sunt vătămate interesele altora; de aici şi numele de ‚principiu al maximei libertăţi compatibile cu libertatea celorlalţi’ sau ‚principiu al maximei libertăţi egale’.

Egalitatea liberală

Noi suntem pentru egalitatea liberală care constă în egalitate politică şi în egalitatea oportunităţilor ca acces egal. Egalitatea şanselor, a oportunităţilor este, din păcate pentru că a apărut şi în programul actualului preşedinte PNL, un exemplu de amestecare a unor concepte, un exemplu de confuzie care poate duce la concluzia că expresiile egalităţii liberale şi a celei social-democrate coincid. Egalitatea oportunităţilor are două componente: egalitatea oportunităţilor ca acces egal şi egalitatea oportunităţilor ca debut egal. Accesul egal reprezintă „recunoaşterea egală a meritelor egale (ca în formula „cariera şi talentul”)”. Start egal (sau puncte de pornire egale) presupune „condiţii materiale egale pentru accesul egal la oportunităţi”. Pe lângă aspectul etic, ca liberali oferim şi o explicaţiei economică preferinţei noastre: mijloacele necesare startului egal sunt mult mai costisitoare decât cele necesare accesului egal. Mai mult startul egal presupune redistribuirea, pe când accesul egal nu.

O condiţie sine qua non egalităţii este libertatea, nu se poate concepe egalitatea în afara libertăţii. Egalitatea prost înţeleasă şi aplicată se poate întoarce împotriva libertăţii care o condiţionează.

Liberalismul şi social-democraţia îşi au ascendenţa, în mare măsură, în spiritul ideilor revoluţiei franceze. Lozinca “libertè, egalitè, fraternitè” a fost aplicată diferit: astfel, liberalii militează pentru egalitate prin libertate, pe când social-democraţii afirmă că nu poţi fi liber până când nu eşti egal.

Spirit de competiţie într-un cadru de reguli

Pentru liberali, competiţia este un fenomen firesc, normal, „viaţa este o luptă” cum spune Bastiat. „Orice individ, atât timp cât nu încalcă legile, este lăsat cu desăvârşire liber să-şi vadă de interese în chip propriu şi să-şi pună atât activitatea, cât şi capitalul în concurenţă cu activitatea şi capitalul altor indivizi” crede Adam Smith. Individualismul e o trăsătură liberală, motorul progresului îl constituie întreprinzătorul. Tinerii liberali acceptă competiţia pentru că sunt adepţii accesului pe baza de merit, pentru că numai calităţile pot produce plusvaloare socială şi economică. Competiţia, pentru a produce rezultate viabile, trebuie sprijinită prin instituirea şi supravegherea respectării unor reguli clare ale jocului economico-social. A cere, unui tânăr absolvent de instituţie de învăţământ, experienţă de minimum 5 ani într-un anumit domeniu se constituie într-un exemplu elocvent de discriminare socială atâta timp cât, ştie toată lumea, învăţământul este orientat spre dobândirea unor cunoştinţe generale şi nu a unor deprinderi practice.

Toleranţă şi spirit civic

Un atribut al liberalismului este toleranţa. Astfel suntem toleranţi cu valorile celorlalţi, pentru că ştim că nu suntem depozitari ai adevărului absolut, pentru că, orice opinie chiar greşită, la prima vedere, stimulează descoperirea adevărului cu multiplele lui faţete. Orice neadevăr are un grăunte de adevăr, cum şi orice adevăr nu este decât parţial, este incomplet.

Deşi credem că fiecare dintre noi trebuie să-şi urmărească interesul propriu, nu putem fi indiferenţi la ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Suntem oameni pentru că trăim în societate şi de aceea avem nu numai drepturi ci şi îndatoriri faţă de societate. Spriritul civic se poate manifesta defensiv în faţa atacului statului sau în tratarea tarelor societăţii: suferinţă, mizerie, precum şi ofensiv în reuşite colective.

Valori tinere:

Responsabilitate individuală

Ne-am săturat de responsabilităţi colective şi ale nimănui. Acţiune fără asumarea responsabilităţii este exemplul negativ al ultimelor decenii.

Dinamism

Suntem tineri, suntem activi, suntem în pas cu vremurile, mai mult înaintea lor.

Curaj

Tipic, tineresc, cu el poţi greşi, dar nu e mai greşit să nu încerci?

Atitudine

Trăim în societate şi ne pasă de ceea ce se întâmplă cu noi toţi.

Termeni politici - proprietatea

PROPRIETATEA

„Pentru omul civilizat drepturile la proprietate sunt mai importante decât dreptul la viaţă”

Paul Elmer More

Importanţa proprietăţii a fost sesizată de Machiavelli care spunea că principele „e bine să se ferească să ia averea oamenilor. Căci omul uită mai curând moartea propriului tata decât pierderea averii”. Argumentul este următorul: pierderea propriului tata poate distruge fericirea unui om, dar pierderea averii poate distruge nu numai fericirea lui personală, ci şi fericirea întregii sale familii, a copiilor (iar ataşamentul patern poate fi mai puternic decât cel filial) şi a urmaşilor.

Însemnătatea proprietăţii vine în primul rând din legătura ei strânsă cu libertatea. Prima formă de proprietate este cea dăruită de Dumnezeu tuturor fiilor lui Adam, cea asupra propriului trup şi a propriei persoane. Acest fel de proprietate se identifică cu libertatea, sclavii nu sunt liberi pentru că nu sunt stăpânii propriei lor persoane. Proprietatea însemnând libertate, concepţia bazată pe cultul libertăţii ajunge la un cult al proprietăţii. Paradoxul priorităţii proprietăţii în faţa vieţii este numai aparent, dreptul la proprietate include în primul rând proprietatea asupra propriei persoane. Totul revine la a afirma că a fi propriul tău stăpân este mai important decât a trăi oricum.

„Nu proprietatea e convenţională, ci legea” spune Bastiat vrând să arate astfel că proprietatea a apărut înaintea oricăror convenţii sociale, având caracter natural deci. Dacă „proprietatea este un drept anterior legii”, atunci crede Bastiat, „Proprietatea e sacră” nici o lege nu o poate modifica sau anula, mai mult chiar „misiunea Legii este de a face să fie respectată Proprietatea”.

Prima dintre valorile proprietăţii este cea de garant al libertăţii moderne. Dacă, după cum afirma Constant, „independenţa individuală este prima dintre nevoile moderne” şi „suntem oameni moderni, care vrem să ne bucurăm, fiecare, de drepturile noastre”, atunci cea care ne dă posibilitatea susţinerii libertăţii devine, din necesară, indispensabilă. Chiar şi socialiştii şi comuniştii au realizat importanţa proprietăţii, acuzând lipsa de libertate a celor lipsiţi de proprietate, datorita faptului că creează avantaje reale celor care o au.

Lipsa proprietăţii, în lumea modernă, se traduce prin lipsa resurselor de a-şi exercita drepturile, prin incapacitatea de a face ceea ce doreşte. Numai proprietatea este cea care oferă resursele necesare şi cu cât acestea sunt mai mari cu atât şansele valorificării libertăţii sunt mai ample şi mai diverse. În anumite situaţii, libertatea, sau posibilitatea de a beneficia de ea, se cumpără, prin bunuri şi servicii, fapt care îi dă un caracter oarecum formal, care ia fost deseori reproşat. Cu cât individul este mai independent faţă de resursele oferite de instituţiile publice şi faţă de ale altora cu atât gradul său de libertate este mai mare.

„idealul ce trebuie avut în vedere […]: cea mai mare dispersare a puterii compatibilă cu eficienţa.”

J.S. Mill

 Răspândirea         proprietăţii determină dispersarea puterii economice prevenind astfel monopolizarea ei şi pe plan economic şi politic. Dispersarea proprietăţii eliberează nu numai pe acei membri ai societăţii care ajung să deţină o parte din resursele existente, ci şi pe cei care nu sunt proprietari prin faptul că, desfiinţând monopolul, multiplică centrele de decizie şi deschide o paleta diversă de alternative, creând condiţii pentru toţi participanţii. Obiecţia care se aduce acestui punct de vedere este că tocmai proprietatea personală şi economia de piaţă la care conduce ea se află la originea marilor concentrări economice şi politice, îmbogăţirea unora şi sărăcirea altora. Aceasta polarizare generează inegalităţi, dar liberalismul apreciază  că individul este totuşi mai puţin manevrat decât ar fi de un stat monopolist. „Puterea pe care un multimilionar, care poate fi eventual vecinul şi patronul meu, o are asupra mea este cu mult mai mica decât cea exercitată de cel mai neînsemnat funcţionar care mânuieşte puterea coercitivă a statului şi cu care poate hotărî unde şi cum trăiesc sau ce să muncesc” afirmă Hayek, admiţând că proprietatea privată nu creează o libertate deplină pentru toţi indivizii (după cum nu creează nici o egalitate deplină: se creează doar o libertate şi egalitate virtuală), care totuşi oferă un grad mai mare de libertate decât ar putea exista în absenţa ei.

„Acordă-i omului posesia sigură asupra unei stănci mohorâte, şi o va transforma într-o grădina; acordă-i arenda pe noua ani a unei grădini, şi o va transforma într-un deşert.”

Arthur Young

Numai proprietatea privată stimulează intens iniţiativa economică şi atitudinea activă a omului, o dată cu grija pentru conservarea optimă a valorilor. Impulsionat de propriile interese, individul acţionează energic şi eficient numai atunci când are certitudinea beneficiului propriu stabil, a avantajelor pe termen lung, rezultate din munca sa.

Experienţa secolului XX demonstrează că ceea ce aparţine tuturor nu aparţine de fapt (şi nu se bucură de grija) nimănui; numai ceea ce se află în proprietate personală devine obiectul preocupării şi solicitudinii economice autentice a indivizilor.

„iubeşte-ti aproapele, dar nu-ţi dărâma gardul.”

Calitatea de proprietar, cred liberalii, constituie un criteriu de respectabilitate. Expresia de mai sus afirmă că până şi solidaritatea umană se opreşte în faţa hotarului, graniţei sferei private.

Dualitatea feţelor proprietăţii, doua feţe morale, tocmai a fost arătată. O faţa pozitivă, de garant al independenţei indivizilor, care, în măsura în care pot miza pe rezervele furnizate de proprietatea personală, îşi pot urma propriile decizii şi idealuri, indiferent de cultura comunităţii. Cealaltă negativă, individualismul meschin, absorbire de sine, îngustarea perspectivei din care este privită existenţa omenească.

Termeni politici - libertatea

TERMENI POLITICI

ŞI EXPRESIA LOR LIBERALĂ.

LIBERTATEA

„ne-am născut Liberi, aşa cum ne-am născut Raţionali.”

John Locke

Omul este şi trebuie să rămână liber este primul imperativ liberal. Creştinismul afirmă că Dumnezeu i-a dăruit omului liberul-arbitru, capacitatea de alege singur între bine şi rău. Toţi oamenii sunt şi rămân supuşii lui Dumnezeu; şi de aceea nu pot fi la cheremul altuia: „Dumnezeu nu a lăsat nici un Om la Mila altuia” spune Locke. Această libertate naturală este continuată de urmărirea legii naturii: „Libertatea Naturală a Omului este de a fi liber faţă de orice Putere Superioară de pe Pământ, şi de a nu se afla în puterea Voinţei sau Autorităţii Legislative a unui Om, ci de avea drept Regulă numai Legea Naturii”

Dar care este concepţia liberala despre libertate?

Pe de o parte, se poate spune că a fi liber înseamnă a nu fi supus unor constrângeri (libertate negativă). Drept urmare, libertatea devine o stare de fapt, o stare din care lipsesc constrângerile, interdicţiile, barierele. Pe de alta parte, s-ar putea spune şi că a fi liber înseamnă a putea realiza ceea ce doreşti (libertate pozitivă). În acest caz libertatea apare ca o capacitate, ca o putere constructiva sau ca o posibilitate concretă de face ceva.

Libertatea înseamnă independenţă individuală, independenţă  faţă de alţi oameni, faţă de instituţii, faţă de stat. Câtă vreme un individ este dependent, el este supus constrângerilor exercitate din afara sa, şi deci lipsit de libertate. A nu fi supus constrângerilor, a avea un spaţiu de acţiune propriu, în care nu depinzi de nimeni şi deci în care nu poţi fi constrâns, înseamnă a fi liber. În concluzie, liberalismul optează pentru ideea de libertate negativă. Au existat şi gânditori liberali care au susţinut cu insistenţă că libertatea negativă este pur formală şi, în sine, inutilă – avantajele ei rămân nesemnificative pentru cel care nu are capacitatea şi condiţiile necesare pentru a-şi atinge obiectivele.

Libertatea negativă presupune reducerea la minimul necesar a constrângerilor exercitate de alţi oameni, de societate sau de stat, asupra fiecărui individ, aşadar restrângerea drastică a intervenţiei publice în sfera proprie a vieţii fiecăruia; orice om trebuie să beneficieze de un spaţiu privat în care orice ingerinţă străină să fie exclusă. Dimpotrivă, libertatea pozitivă implică o angajare activa a factorului public în problemele vieţii personale: pentru a se putea crea condiţiile necesare ca fiecare om să realizeze ceea ce doreşte, sunt necesare multiple intervenţii publice care să asigure cunoaşterea situaţiei şi a nevoilor fiecăruia, reglementarea tuturor activităţilor în direcţia cea mai favorabilă scopurilor lui (intelectuale, morale, etc.) utile pentru atingerea acestor scopuri, organizarea vieţii economice şi mijloacelor necesare atingerii obiectivelor dorite de cetăţeni (bani, produse, mărfuri, servicii, etc.), şi – ceea ce este esenţial – impunerea unei ordini prin care să fie exclusă posibilitatea ca împlinirea ţelurilor unora să împiedice împlinirea ţelurilor altora.

Pentru liberali, perspectiva în care libertatea negativă este compromisă de intervenţii, chiar şi în scopul obţinerii unei libertăţi mai mari, reprezintă un coşmar: ei văd în încălcarea spaţiului privat o cale deschisă pentru autoritarismul ce anihilează orice autonomie individuală. Între o promisiune pentru libertate efectivă, care ar asigura condiţiile necesare atingerii scopurilor individuale dar care pune în pericol intangibilitatea spaţiului privat al fiecăruia, şi o libertate pur negativă, care garantează aceasta intangibilitate, dar nu poate furniza elementele utile realizării efective a obiectivelor, liberalismul alege fără ezitare ce-a de a doua alternativă. Aceasta, deoarece libertatea negativă este prima condiţie necesară existenţei autonome a individului, realizării sale ca om; ea nu poate să nu fie şi suficientă, dar are prioritate deoarece reprezintă condiţia sine qua non a libertăţii individuale. Libertatea pozitivă, în schimb, care pretinde să ofere mai mult decât simpla garanţie de non-ingerinţă, pune în pericol sau chiar anulează libertatea negativă (condiţia necesară primă), ceea ce compromite definitiv orice fel de libertate individuală. S-a constatat ca de multe ori drumul spre iad este pavat cu cele mai bune intenţii! Ca un observator atent, prevăzător să nu mai repete greşelile trecutului, liberalii sufla şi-n iaurt când devine vorba de aşa-zise libertăţi pozitive dar care nu de puţine ori pot avea efecte contrarii.

O dată ce am stabilit că există un spaţiu privat de non-ingerinţă precum şi unul public în care intervenţia poate avea loc şi este chiar necesară, ajungem în postura de a ne întreba unde cade graniţa dintre cele doua sfere? Singurul criteriu de demarcare propus şi acceptat de liberali este cel al aprecierii daunelor sau vătămărilor susceptibile de a fi produse de manifestările individuale. Formula este: ‚fiecare individ are deplina libertate de a face tot ce doreşte, în măsura în care el nu dăunează cu nimic celorlalţi’. Aplicarea sa conduce la o maximizare a libertăţii individuale, în limitele, însă, în care nu sunt vătămate interesele altora; de aici şi numele de ‚principiu al maximei libertăţi compatibile cu libertatea celorlalţi’ sau‚ principiu al maximei libertăţi egale’.

LIBERTATE ŞI DREPTATE

Libertatea de ordin juridic se constituie pe principiul supremaţiei legii sau al supremaţiei dreptului. Cine altul decât Friedrick A. Hayek în „Drumul către servitute” prezintă mai concis acest principiu: „Supremaţia dreptului a fost cultivată în mod conştient numai în epoca liberală şi este una dintre cele mai mari realizări ale ei, nu numai ca garanţie, ci ca întrupare juridică a libertăţii”. Aceasta supremaţie implică ideea că nu voinţa arbitrară a oamenilor, a celor care conduc statul, instituţiile sau activităţile, ci legea trebuie să dicteze în societate, şi că prin urmare, nu cârmuitorilor, ci legii şi numai legii trebuie să i se supună cetăţenii. Principiul supremaţiei legii: nulla poena sine lege – nici o pedeapsă (nu e posibilă) fără să fi existat anterior o lege (cu valabilitate generală) care să reglementeze şi să sancţioneze. Numai în baza legii libertatea individului poate fi restrânsă iar conduita sa pedepsită.

Ultraliberalii, şi nu numai ei, susţin, pe bună dreptate, că abuzurile, încălcarea sferei rezervate libertăţii personale se produc nu numai atunci când deţinătorii puterii îşi impun voinţa arbitrară în loc de aplica legea, ci şi atunci când legea, greşit concepută, nu are caracter imparţial, afectând libertatea individuală a anumitor oameni şi lezând drepturile lor.

Acest fapt se petrece atunci când legea este folosită spre satisfacerea unor interese economice, sociale, politice, morale subiective, care duc la restricţionări ale libertăţii, restricţii şi condiţionări considerate utile atingerii scopurilor propuse.

De aceea, pentru a evita asemenea situaţii când aproape totul poate fi lăsat la latitudinea subiectivă a autorităţilor, liberalismul propune ca legile să aibă, de regulă, un caracter formal, general. Reglementările formale sunt doar pentru a asigura imparţialitatea acţiunii publice, lăsând actorilor (indivizilor) toata libertatea personală necesară. Acestea constituie regulile jocului pentru toţi participanţii la joc (concurenţii, jucătorii) fără obiective generale sau concrete, fără a ajuta pe unii sau pe alţii. „Mai importantă decât conţinutul regulii se poate spune că este existenţa unei reguli aplicate totdeauna fără excepţii” spune Hayek. Dreptatea care rezultă din aplicarea corectă a unor asemenea reguli sau norme pur procedurale este adesea denumită dreptate procedurală.

Dar care ar putea fi argumentele în sprijinul unei asemenea abordări procedurale a legii, a dreptăţii?

Mai întâi, numai astfel de reguli lasă loc libertăţii individuale de acţiune, iar mai apoi numai printr-o asemenea dreptate procedurală statul respectă opţiunile, preferinţele şi valorile cetăţenilor săi.

LIBERTATEA DE GÂNDIRE ŞI DE EXPRIMARE

„Credinţele cele mai îndreptăţite nu au la baza lor nici o alta chezăşie decât invitaţia permanentă, adresată întregii lumi, de a dovedi că sunt nefondate. […] câtă vreme arena rămâne deschisă pentru confruntări, putem spera că, dacă există un adevăr mai profund, el va fi descoperit”

J.S. Mill

Recunoaşterea faptului că fiecare are dreptul la o opinie este rezultatul unor lupte ai căror promotori au fost liberalii.

Susţinerea liberala pentru libertatea de gândire şi de exprimare se bazează pe mai multe argumente, dintre care cel dintâi este dreptul înnăscut al omului la manifestare liberă: dacă Dumnezeu la înzestrat pe om cu raţiune, cu capacitate de a gândi, alege şi decide cu privire la adevăr sau fals, înseamnă că toate aceste daruri nu sunt fără rost – ele vizează tocmai materializarea unui drept originar la manifestare intelectuala nestânjenită.

Al doilea mare argument în favoarea aceleiaşi libertăţi îl constituie relativitatea şi incertitudinea cunoştinţelor omeneşti. Oare există o autoritate capabilă să decidă ferm şi definitiv că o anumită idee, opinie este falsă? Nu există o asemenea autoritate pe pământ, deoarece orice autoritate este compusă din oameni, iar oamenii sunt supuşi greşelilor; a pretinde că autorităţile au stabilit cu certitudine falsitatea unei opinii şi deci au dreptul de a interzice înseamnă a presupune că acele autorităţi sunt infailibile.

Cum nici o autoritate nu este infailibilă, nu deţine adevărul absolut, toate interdicţiile emise de către ea sunt abuzive. Aceasta este substanţa filozofică liberală: orice adevăr la care pot ajunge oamenii este relativ, parţial, incert, provizoriu, de aceea se recomandă încurajarea toleranţei faţă de exprimarea opiniilor.

Un al treilea argument susţine faptul că şi opiniile chiar majoritar acceptate ca greşite trebuie tolerate, pentru faptul că pe lângă consecinţele negative ele au şi o parte pozitivă. Adevărul referitor mai ales la viaţa practică (morală, politică, economie) este complicat şi adesea compus din elemente contradictorii; mai mult, nici un punct de vedere nu cuprinde întregul adevăr şi de aceea este necesară luarea în considerare a punctului de vedere opus. Pe scurt, opiniile greşite conţin un sâmbure de adevăr, drept urmare libera lor exprimare este utilă şi importantă. Mai mult chiar, afirmarea de cât mai multe opinii, unele dintre ele chiar greşite, stimulează dezbaterea, iar din dezbaterea liberă rezultă, se obţine, se descoperă adevărul. Şi dacă, în cele din urmă opiniile adevărate şi raţionale precumpănesc în societate, aceasta se datorează capacităţii oamenilor de a discerne, de a recunoaşte greşelile, de a le îndrepta prin discuţii libere. Din confruntarea cu eroarea, adevărul iese întărit; el se completează, se corijează şi dobândeşte astfel încrederea noastră. Desfăşurarea confruntării presupune libertatea de a exprima diverse idei, chiar şi pe cele eronate.

„Adevărul are mai mult de câştigat chiar de urma erorilor făcute de un om care, pe baza studiilor şi a pregătirii cuvenite, gândeşte cu capul său, decât pe urma opiniilor corecte ale acelora care le susţin doar pentru că nu pot gândi ei însuşi” (Mill). Aceşti oameni sunt victimele conformismului, a locurilor comune şi a mediocrităţii.

Pledoaria pentru libertatea de opinie este o pledoarie pentru diversitate intelectuală, este o pledoarie pentru toleranţă, una din trăsăturile caracteristice liberalismului.

Termeni politici - libertatea de expresie

LIBERTATEA DE GÂNDIRE ŞI DE EXPRIMARE

„Credinţele cele mai îndreptăţite nu au la baza lor nici o alta chezăşie decât invitaţia permanentă, adresată întregii lumi, de a dovedi că sunt nefondate. […] câtă vreme arena rămâne deschisă pentru confruntări, putem spera că, dacă există un adevăr mai profund, el va fi descoperit”

J.S. Mill

Recunoaşterea faptului că fiecare are dreptul la o opinie este rezultatul unor lupte ai căror promotori au fost liberalii.

Susţinerea liberala pentru libertatea de gândire şi de exprimare se bazează pe mai multe argumente, dintre care cel dintâi este dreptul înnăscut al omului la manifestare liberă: dacă Dumnezeu la înzestrat pe om cu raţiune, cu capacitate de a gândi, alege şi decide cu privire la adevăr sau fals, înseamnă că toate aceste daruri nu sunt fără rost – ele vizează tocmai materializarea unui drept originar la manifestare intelectuala nestânjenită.

Al doilea mare argument în favoarea aceleiaşi libertăţi îl constituie relativitatea şi incertitudinea cunoştinţelor omeneşti. Oare există o autoritate capabilă să decidă ferm şi definitiv că o anumită idee, opinie este falsă? Nu există o asemenea autoritate pe pământ, deoarece orice autoritate este compusă din oameni, iar oamenii sunt supuşi greşelilor; a pretinde că autorităţile au stabilit cu certitudine falsitatea unei opinii şi deci au dreptul de a interzice înseamnă a presupune că acele autorităţi sunt infailibile.

Cum nici o autoritate nu este infailibilă, nu deţine adevărul absolut, toate interdicţiile emise de către ea sunt abuzive. Aceasta este substanţa filozofică liberală: orice adevăr la care pot ajunge oamenii este relativ, parţial, incert, provizoriu, de aceea se recomandă încurajarea toleranţei faţă de exprimarea opiniilor.

Un al treilea argument susţine faptul că şi opiniile chiar majoritar acceptate ca greşite trebuie tolerate, pentru faptul că pe lângă consecinţele negative ele au şi o parte pozitivă. Adevărul referitor mai ales la viaţa practică (morală, politică, economie) este complicat şi adesea compus din elemente contradictorii; mai mult, nici un punct de vedere nu cuprinde întregul adevăr şi de aceea este necesară luarea în considerare a punctului de vedere opus. Pe scurt, opiniile greşite conţin un sâmbure de adevăr, drept urmare libera lor exprimare este utilă şi importantă. Mai mult chiar, afirmarea de cât mai multe opinii, unele dintre ele chiar greşite, stimulează dezbaterea, iar din dezbaterea liberă rezultă, se obţine, se descoperă adevărul. Şi dacă, în cele din urmă opiniile adevărate şi raţionale precumpănesc în societate, aceasta se datorează capacităţii oamenilor de a discerne, de a recunoaşte greşelile, de a le îndrepta prin discuţii libere. Din confruntarea cu eroarea, adevărul iese întărit; el se completează, se corijează şi dobândeşte astfel încrederea noastră. Desfăşurarea confruntării presupune libertatea de a exprima diverse idei, chiar şi pe cele eronate.

„Adevărul are mai mult de câştigat chiar de urma erorilor făcute de un om care, pe baza studiilor şi a pregătirii cuvenite, gândeşte cu capul său, decât pe urma opiniilor corecte ale acelora care le susţin doar pentru că nu pot gândi ei însuşi” (Mill). Aceşti oameni sunt victimele conformismului, a locurilor comune şi a mediocrităţii.

Pledoaria pentru libertatea de opinie este o pledoarie pentru diversitate intelectuală, este o pledoarie pentru toleranţă, una din trăsăturile caracteristice liberalismului.

Legat de libertatea de expresie este toleranţa, toleranţa pentru idei şi valori în mod particular.

TOLERANŢA

„diversitatea nu este ceva rău, ci este un bine”

J.S. Mill

Promovarea toleranţei politice, religioase, morale a fost de la bun început principalul atribut al liberalismului, astfel încât termenul de liberal de atunci este sinonim cu cel de tolerant. Începând cu Locke şi continuând cu alţi gânditori principii precum – „singurul adevăr absolut este că nimeni nu deţine adevărul absolut”, „we agree to disagree” (cădem de acord că putem fi în dezacord), „trăieşte şi lasă-i şi pe ceilalţi să trăiască” au devenit comune omului modern.

După am arătat, problemele care au condus la apariţia şi impunerea toleranţei au fost conflictele religioase şi existenţa statului autoritar, regimul absolutism. Toleranţa religioasă e necesară deoarece, religia ţinând de viata interioară (imposibil de supus constrângerii) a omului, iar rolul şi menirea statului legată doar de reglementarea vieţii exterioare (publice), atunci statul nu are drept de intervenţie în aceasta sfera.

Altfel spus, statul este destinat rezolvării unor chestiuni legate de viaţa pământească, deci are o menire profană, nu trebuie să intervină în sfera sacrului. Intervenţia statului ar fi dezirabilă, privind prin prisma rolului statului de garant, de apărător al drepturilor şi libertăţilor, doar când atunci când se constituie un pericol, o ameninţare, dar opiniile interioare, convingerile intelectuale, religioase nu se pot aprecia ca fiind ameninţări externe posesorului acelor convingeri.

Cel mult se poate spune că acele convingeri sunt periculoase pentru persoana în cauză, dar cine poate spune că ştie cu adevărat ce e bine sau rău să crezi? Omul nu este infailibil, poate greşi, nu deţine adevărul absolut. Adevărul este relativ, chiar şi opiniile general împărtăşite pot avea puncte greşite, în timp ce chiar opiniile false pot conţine un sâmbure de adevăr. „Adevărul nu este niciodată pur şi simplu (doar) adevăr, adică un Bine, după cum nici falsul nu este niciodată pur şi simplu (doar) fals, adică ceva Rău” crede Adrian-Paul Iliescu. Nimic pe lumea aceasta nedeţinând atributul adevărului absolut, liberalii resping monologul pronunţându-se pentru dialog, pe principiul că orice se poate discuta. Varietatea de opinii este pozitivă, adevărul este parţial, o perspectivă globală se obţine din reunirea unui mozaic de adevăruri parţiale.

Criticii liberalismului, precum Allan Bloom sau Robert Nisbet, semnalează faptul că toleranţa tipic liberală, se bazează adesea pe un relativism ce degradează totul, anulând valoarea lucrurilor şi a diferenţelor de semnificaţie; absolutizarea toleranţei conduce la sentimentul că ‚merge orice’. Ori dacă poţi alege orice, rezultatul este, crede Bloom, că nimic nu mai apare ca demn de a fi ales. Mai mult, toleranţa extinsă, nelimitată conduce la permisivitate, la acceptarea sau nerespingerea nici unei opinii, atitudini. Consecinţa, efectul negativ este că, spiritul de toleranţă considerat benefic degenerează în indiferenţă, nepăsare, punând amprenta pe desfăşurarea vieţii sociale a comunităţii.

Concluzia acestor critici este – dreptul la dezacord devine drept la licenţă, libertatea se reduce la haos şi anomie. Cu toate că a accentuat doar o faţă a medaliei (toleranţa) neglijând cealaltă faţă (norma, constrângerea), succesul liberalismului este de necontestat.

Termeni politici - individualismul

INDIVIDUALISMUL

„Esenta poziţiei individualiste constă în recunoaşterea individului ca arbitru al scopurilor sale.”

F.A. Hayek

Individualismul apreciat de Charles Taylor drept „cea mai elevată realizare a civilizaţiei moderne” este inseparabil de liberalism. Legătura este dublă: pe de o parte, individualismul s-a dezvoltat în paralel cu liberalismul, fiind promovat de către acesta; pe de altă parte, centrul doctrinei liberale este viziunea individualistă despre om şi societate.

Primul principiu individualist afirmă natura individuală a omului. Omul există înainte de societate şi independent de ea; comunitatea se formează în urma asocierii indivizilor. Definitoriu pentru natura umană nu e modul comunitar de viaţă, sfera publică, ci viaţa personală, individualitatea, pe scurt sfera privată.

Al doilea principiu se referă la ierarhia intereselor şi valorilor. Urmărirea privilegiată a propriilor interese şi preferinţe nu este un păcat, ci un fapt natural, inevitabil. Fiecare participant la marele joc al vieţii (jocul economico-social) căută obţinerea succesului propriu, nu Binele sau Fericirea generală, omul se ocupă de sine, numai Dumnezeu se ocupă de Binele general, de unde deviza: „fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru toţi.” Libertarienii apreciază interesul personal, vorbind de «virtuţile egoismului» care se constituie în motorul vieţii sociale şi dezvoltării. Aceasta se vrea aprecierea realistă a naturii umane, cere a se privi oamenii cum sunt ei în realitate nu cum ne-am dori noi sau cum îi vedem noi prin prisma a diferite credinţe, concepţii. Doar oamenii şi interesele individuale sunt reale, celelalte sunt ficţiuni.

Individualismul reprezintă o viziune atomistă asupra societăţii, societatea fiind suma entităţilor (indivizilor). Drept urmare în aprecierea valorilor generale ale societăţii alcătuim suma valorilor individuale („valoarea unui stat este valoarea indivizilor ce-l compun” – Mill). Concluzia, firească a acestei abordări a lucrurilor, ce e bine pentru indivizi e bine şi pentru comunitate.

Tirania majorităţii

„societatea a ajuns mult mai puternică decât individualitatea […] de la cea mai înaltă clasă socială până la cea mai de jos, fiecare trăieşte sub ochiul unei cenzuri ostile si temute.”

J.S. Mill

Nu se admit intervenţii în sfera privată din mai multe motive. În primul rând, justificarea intervenţiei pe aprecieri de valoare întemeiate pe experienţă sunt respinse de către liberali. Experienţa e un factor important al vieţii, dar a admite impunerea conduce la accepta ca experienţa e completă, ceea ce deseori e fals, sau mai mult că se poate potrivi situaţiei în cauză.

Nimeni nu poate pretinde a cunoaşte mai mult despre o situaţie decât persoana în cauză. Mai mult originalitatea duce la dezvoltarea individului, după cum apreciază şi Mill: „începutul tuturor lucrurilor înţelepte şi nobile vine şi trebuie să vină de la indivizi; în general, mai întâi de la un singur individ”. Opinia publică este o formă de mediocritate colectivă, şi de aceea nu înţelege originalitatea individului, deşi aceasta devine valoroasă pentru comunitate: „Pe măsura dezvoltării individualităţii sale, fiecare devine mai valoros pentru sine însuşi şi prin aceasta poate fi mai valoros pentru ceilalţi” (Mill).

Mai putem discuta aici şi de criteriul majorităţii şi minorităţii. Opinii şi atitudini care astăzi sunt privite ca ciudate, mâine se pot dovedi ca foarte normale aparţinând unei mari majorităţi: „Chiar dacă întreaga omenire, cu o singura excepţie, ar fi de aceeaşi părere, şi doar o singură persoană ar fi de părere contrară, omenirea n-ar fi mai îndreptăţită să reducă la tăcere acea unică persoană decât ar fi aceasta din urmă să reducă la tăcere întreaga omenire” spune Mill.

Puterea de a fi altfel, originalitatea dau liber realizării umane, impunerea publicului poate produce mase amorfe fără personalitate, turme la îndemâna demagogilor şi dictatorilor.

Binele general şi binele individual

„Fiecare pentru sine şi Dumnezeu pentru toţi.”

Într-un dialog imaginar furnizat de Benjamin Constant, adepţii Binelui general spun: „Care este în fond scopul tuturor eforturilor voastre, motivul trudei voastre, obiectul speranţelor voastre? Nu este oare fericirea? Ei bine, aceasta fericire lăsaţi-ne să v-o dăm noi!” Răspunsul omului modern este: „Nu, domnilor, nu vă lăsăm. Oricât de mişcător ar fi o grija atât de afectuoasă, să rugăm autoritatea să rămână în limitele sale. Să se mărginească la a fi dreaptă; ne îngrijim noi singuri de a fi fericiţi”

Ideea exprimată mai sus că puterea politică nu poate şi nici nu trebuie să aspire la asigurarea Binelui individual sau a fericirii cetăţenilor este o altă caracteristică liberală. Cel mai solid argument adus aici este faptul că puterea politică acţionează pe bază de constrângeri, iar oamenii nu pot fi făcuţi fericiţi prin constrângere.

A exercita constrângeri asupra unui individ spre propriul său Bine înseamnă că el nu ştie cu adevărat ce este bine pentru el însuşi, sau că nu manifestă suficient interes. Dar cine are competenţa şi autoritatea de a stabili acestea?

În cele din urmă ce este bine pentru unul sau altul nu devine automat valabil şi pentru celălalt.  Acelaşi lucru îl exprimă şi Hayek: „Toţi considerăm că scara noastră de valori nu este doar personală şi că într-o discuţie liberă între oameni raţionali i-am putea convinge pe ceilalţi de justeţea valorilor noastre. […] nu există nimic altceva decât scări de valori parţiale, care în mod inevitabil diferă între ele şi adesea se contrazic.”

„Ce şi cât trebuie să sacrificam, şi în favoarea a ce? Mi se pare că nu există nici un răspuns clar.” afirmă Isaiah Berlin. De aceea, neputând exista consensul asupra a ce trebuie sacrificat şi a ce nu poate fi sacrificat, nu putem sacrifica libertatea de opţiune. Fiecare face în final diverse sacrificii în cele din urmă, dar este liber să decidă singur care este sacrificiul necesar.

Un alt motiv de respingere a Binelui general este faptul că, de multe ori sub acoperişul lui se întâmplă multe încălcări al Binelui individual. «Scopul scuză mijloacele» cred unii, nu însă şi liberalii.

Sub aspect moral, individualismul este puternic ambivalent. Pe de o parte, el constituie fibra centrală a libertăţii moderne, care nu este altceva decât libertate personală; afirmarea acesteia nu poate fi despărţită de dezvoltarea individualismului. Pentru Allan Bloom, individualismul reprezintă „pofta insaţiabilă de a fi liber să trăieşti după plac”.

Reversul individualismului îl constituie blocarea în formula «fiecare cu valorile lui». Preocupat de a-şi vedea propriile opţiuni, individul nu vrea să mai vadă altceva, ajunge să fie caracterizat de o indiferenţă din ce în ce mai mare faţă de tot ceea ce depăşeşte sfera sa personală.

Libertatea între dreptate și lege

LIBERTATEA ÎNTRE DREPTATE ŞI LEGE

„Cu cât este mai coruptă Republica, cu atât mai multe sunt legile sale”

Tacitus

Semnificaţia libertăţii

A descrie termenul de libertate este dificil. Vom recurge la separarea problemei specifice a libertăţii politice de speculaţiile asupra naturii adevăratei libertăţi. Libertatea, am văzut, este înţeleasă de liberali ca libertate politică. Libertatea a fost des abordată de filozofi, explicaţiile oferite de aceştia fiind foarte diferite. Astfel, Locke descrie libertatea ca acţionând sub influenţa sinelui, nesupusă voinţei arbitrare a unei alte persoane. Pentru Spinoza libertatea e perfecta raţionalitate, pentru Leibniz e spontaneitatea inteligenţei, pentru Kant e autonomie, pentru Hegel acceptarea necesităţii, iar pentru Croce e expansiunea permanentă a vieţii.

Putem aprecia că libertatea are mai multe stadii. Pornind de la expresia „Eu sunt liber să …” poate avea trei sensuri diferite: eu am posibilitatea, eu aş putea sau eu am puterea să. Libertatea presupune în primul sens, permisiune, în al doilea, capacitatea, în al treilea rând, susţinerea corespunzătoare (materială sau de altă natură).

Libertatea politică

Cranston remarca faptul că „termenul de libertate prezintă cel mai redus grad de ambiguitate, din punct de vedere politic, în perioadele de opresiune centralizată”. Asta revine la a spune că apreciem mai mult libertatea atunci când suntem lipsiţi de ea. De asemenea, Hobbes spunea: „Libertatea sau dreptul de a fi liber semnifică, în mod concret, absenţa… impedimentelor externe impuse mişcării”. Definiţia lui Hobbes înseamnă libertate faţă de… şi nu libertate de a… Aceasta reprezintă libertatea negativă, o libertate defensivă sau protectivă.

Libertatea politică este o libertate faţă de pentru că reprezintă puterea pentru cel fără de putere. Clinton Rossiter a descompus libertatea în patru noţiuni distincte: independenţă, caracter privat, putere şi oportunităţi. „Independenţa este situaţia în care omul se simte supus unui minim de constrângeri exterioare… Caracterul privat este un mod special de independenţă care poate fi înţeles ca o încercare de asigurare a autonomiei… dacă este necesar, chiar împotriva tuturor presiunilor societăţii moderne.” Acestea două caracterizează doar „o faţetă a libertăţii, şi anume faţeta negativă… Libertatea este însă şi pozitivă… şi prin urmare trebuie să ne gândim la ea în termen de putere… şi, de asemenea, în termen de oportunităţi”. Sartori corectează definiţiile în punctul referitor la putere, adăugându-i noţiunea de capacitate. Libertatea devine libertate completă şi este compusă din cinci elemente: independenţă, caracter privat, capacitate, oportunitate şi putere.

Faţetele libertăţii sunt deci negativă (independenţă şi caracter privat) şi pozitivă (capacitate, oportunitate şi putere). Relaţia dintre cele două este o relaţie dintre condiţii şi consecinţe, o relaţie procedurală. Concluzia lui Rossiter este: „Liberalismul clasic, în mod sigur, accentuează aspectele negative ale libertăţii. Libertatea este concepută aproape exclusiv ca o formă de exprimare a caracterului privat şi a independenţei. Însă tocmai acesta este unul din punctele în care liberalismul clasic nu mai este util, dacă a fost util vreodată, ca instrument adecvat pentru descrierea locului deţinut de fiinţa umană în societatea liberă”.

Libertatea politică eclipsează celelalte libertăţi deoarece aşa cum afirmă Sartori: „este libertatea primordială în sens procedural, deoarece constituie condiţia sine qua non a tuturor celorlalte libertăţi”. Nu pot decât să fiu de acord cu Sartori care spunea: „Libertatea ca lipsă a constrângerilor nu este un scop în sine, iar libertatea politică necesită o participare pozitivă şi o rezistenţă activă. Acolo unde există apatie generală, libertatea se pierde cu mare uşurinţă”. Libertatea politică ne oferă libertatea opţiunilor, caracterul privat presupune a alege fără nici o impunere după propria-ţi analiză, având oportunitatea de a alege din mai multe opţiuni posibile, iar puterea presupune egalizarea condiţiilor de opţiune egală.

Libertatea politică este o libertate de ordin juridic. Ea se constituie pe principiul supremaţiei legii sau al supremaţiei dreptului. Cine altul decât Friedrick A. Hayek în „Drumul către servitute” prezintă mai concis acest principiu: „Supremaţia dreptului a fost cultivată în mod conştient numai în epoca liberală şi este una dintre cele mai mari realizări ale ei, nu numai ca garanţie, ci ca întrupare juridică a libertăţii”. Aceasta supremaţie implică ideea că nu voinţa arbitrară a oamenilor, a celor care conduc statul, instituţiile sau activităţile, ci legea trebuie să dicteze în societate, şi că prin urmare, nu cârmuitorilor, ci legii şi numai legii trebuie să i se supună cetăţenii. Principiul supremaţiei legii: nulla poena sine lege – nici o pedeapsă (nu e posibilă) fără să fi existat anterior o lege (cu valabilitate generală) care să reglementeze şi să sancţioneze. Numai în baza legii libertatea individului poate fi restrânsă iar conduita sa pedepsită.

Ultraliberalii, şi nu numai ei, susţin, pe bună dreptate, că abuzurile, încălcarea sferei rezervate libertăţii personale se produc nu numai atunci când deţinătorii puterii îşi impun voinţa arbitrară în loc de aplica legea, ci şi atunci când legea, greşit concepută, nu are caracter imparţial, afectând libertatea individuală a anumitor oameni şi lezând drepturile lor.

Acest fapt se petrece atunci când legea este folosită spre satisfacerea unor interese economice, sociale, politice, morale subiective, care duc la restricţionări ale libertăţii, restricţii şi condiţionări considerate utile atingerii scopurilor propuse.

De aceea, pentru a evita asemenea situaţii când aproape totul poate fi lăsat la latitudinea subiectivă a autorităţilor, liberalismul propune ca legile să aibă, de regulă, un caracter formal, general. Reglementările formale sunt doar pentru a asigura imparţialitatea acţiunii publice, lăsând actorilor (indivizilor) toata libertatea personală necesară. Acestea constituie regulile jocului pentru toţi participanţii la joc (concurenţii, jucătorii) fără obiective generale sau concrete, fără a ajuta pe unii sau pe alţii. „Mai importantă decât conţinutul regulii se poate spune că este existenţa unei reguli aplicate totdeauna fără excepţii” spune Hayek. Dreptatea care rezultă din aplicarea corectă a unor asemenea reguli sau norme pur procedurale este adesea denumită dreptate procedurală.

Dar care ar putea fi argumentele în sprijinul unei asemenea abordări procedurale a legii, a dreptăţii?

Mai întâi, numai astfel de reguli lasă loc libertăţii individuale de acţiune, iar mai apoi numai printr-o asemenea dreptate procedurală statul respectă opţiunile, preferinţele şi valorile cetăţenilor săi.

Libertatea liberală

De la libertatea politică aşteptăm, în principal, protecţia. „Noi suntem slujitorii legii tocmai pentru a putea fi liberi” spune Cicero, iar Locke arăta: „Unde nu există lege, nu există  libertate”. Paine scria: „guvernul unei ţări libere¼ nu constă din persoane, ci din legile existente”. Rousseau de asemenea susţinea: „întotdeauna problema libertăţii politice a constat în căutarea unor reglementări care să modereze puterea”.

Protecţia legilor cunoaşte trei modele: modelul grecesc, în interpretarea lui legislativă; modelul roman având similitudini cu legislaţia engleză; modelul liberal-constituţional.

Pentru greci, concepţia despre lege oscila între extrema legilor sacre, rigide şi de neînlocuit şi cea a legilor convenţionale, nesigure şi schimbătoare. Modelul grecesc e mai degrabă un exemplu despre cum nu trebuie să procedăm dacă dorim libertatea sub scutul legii.

Contribuţia importantă a jurisprudenţei romane este formularea acesteia în jurul noţiunii de legalitate. Liberalismul a fost inovator prin modul instituţionalizat de echilibrare dintre guvernarea prin intermediul indivizilor şi guvernarea prin intermediul legii. Constituţionalismul liberal şi-a propus a menţine avantajele modelului roman şi de a-i reduce dezavantajele. Se acceptă dominaţia legislatorilor cu următoarele limitări: un control asupra metodei de elaborare a legilor şi limitarea puterii legii la suprafaţa în  care nu încălca spaţiul privat, sfera individuală de libertate.

Sisteme constituţionale cunoscute sunt sisteme liberale care caută soluţii la problema libertăţii politice dintr-o perspectivă dinamică. „libertatea politică de care dispunem astăzi este libertatea liberalismului, modelul liberal de libertate, nu libertatea precară a democraţiilor antice” concluzionează Sartori adăugând că deontologia democratică e caracterizată de egalitate, izocraţie şi autoguvernare, dar nu şi de ideea de libertate: „putem afirma că ideea de libertate derivă din conceptul de democraţie, însă acesta este un proces oarecum indirect. Ideea de libertate nu provin din noţiunea de putere populară, ci din aceea de putere egală, de izocraţie. Afirmaţia „suntem egali” (ca putere) poată fi interpretată ca „nimeni nu are dreptul să îmi dea comenzi”. Astfel, din acest postulat al egalităţii putem deduce, dacă dorim, libertatea faţă de”.

Kelsen susţinea că o democraţie: „fără autolimitarea reprezentată de principiul legalităţii se autodistruge”.

Problema politicii, după Rousseau: „pe care o compar cu problema cvadraturii cercului din geometrie, este plasarea legii deasupra omului”. Omul devine liber dacă se supune legilor şi nu oamenilor, adaugă Rousseau: „Libertatea împărtăşeşte soarta legilor; ea domneşte sau dispare o dată cu ele. Nu există nimic mai cert pentru mine”.

Principiul diminuării consecinţelor

În Contractul social, J.J. Rousseau se întreba: „Cum ar putea o mulţime oarbă, ce adeseori nu ştie care îi sunt dorinţele, din cauză că numai rareori ştie ce e bine pentru ea, să ducă la bun sfârşit o iniţiativă atât de complicată cum este sistemul legislativ?” şi completa: „Poporul doreşte întotdeauna ce este bine, dar nu întotdeauna îşi dă seama ce este bine. Voinţa generală are întotdeauna dreptate, dar raţionamentul care o ghidează nu e întotdeauna iluminat”.

Un număr mare de oameni de reprezentat e o problemă importantă pentru democraţie; la fel, numărul mare de probleme pe care le deleagă spre soluţionare reprezentanţilor. O participare eficientă şi continuă ar trebui să reducă consecinţele.

Bruno Leoni argumentează: „Cu cât este mai mare numărul de oameni pe care încercăm să-i reprezentăm prin procesul legislativ şi cu cât sunt mai numeroase problemele pe care vrem să le reprezentăm, cu atât mai puţin se referă cuvântul „reprezentare” la voinţa reală a populaţiei, alta decât cea a persoanelor desemnate ca „reprezentanţi” ai săi¼ Concluzia inevitabilă este aceea că, pentru a reface sensul original şi raţional al cuvântului „reprezentare”, trebuie să reducem drastic fie numărul celor „reprezentaţi”, fie numărul problemelor în privinţa cărora se presupune că aceştia sunt reprezentativi, ori ambele”. Ignorarea la nesfârşit a acestor aspecte va distruge democraţia.

Invenții fondatoare

INVENŢII FONDATOARE:

A.  Starea naturală

Prima dintre invenţiile fondatoare a fost Starea naturală.

Necesitatea ei decurge din nevoia impunerii ideii libertăţii inalienabile a omului, idee care contravenea convingerilor epocii privind situaţia de multiplu supus a omului, exprimată printre alţii de către J.J. Rouseau în al său „Contract social”: „omul este pretutindeni în lanţuri”. Această expresie era o realitate socială, dar primii gânditori liberali au încercat să demonstreze că starea efectivă de supus nu este starea normală, naturală proprie omului, ci doar un produs artificial al organizării sociale. Ideea lansată a fost: omul se naşte liber, dar starea sa firească de libertate este înlocuită cu o stare artificială, de multiplă dependenţă.

Locke considera că oamenii s-au aflat într-o „Stare de perfectă Libertate de a-şi comanda acţiunile, şi de a dispune de Posesiunile lor, aşa cum socotesc ei potrivit, în limitele legii Naturii, fără a cere permisiune, sau a depinde de Voinţa altui Om” – „O Stare de asemenea de Egalitate, în care toată Puterea şi Jurisdicţia erau reciproce, nici un om neavând mai multă decât altul”.

Oamenii erau călăuziţi de Legea Naturii (o lege nescrisă) care le spunea că fiecare individ este destinat să urmărească propria conservare, dar şi că, dată fiind egalitatea existentă, fiecare trebuie să respecte şi conservarea celorlalţi, deci să se abţină de la a dăuna, sau de a încălca drepturile altora. Dacă totuşi legea naturală este încălcată, oamenii au dreptul (natural) de a-şi apăra proprietatea, libertatea şi în general interesele, ba chiar de a-şi face singuri dreptate (neexistând nici o instanţă).

Se pune în evidenţă distincţia între starea de fapt (ceea ce este)  şi starea de drept (ceea ce trebuie să fie), astfel starea socială actuală nu este cea valabilă în principiu. Dumnezeu i-a creat pe oameni liberi, dându-le Legea Naturii drept călăuză, de ci e de presupus că a dorit să rămână astfel.

B.   CONTRACTUL SOCIAL

„ceea ce începe şi în fapt constituie Societatea Politică nu este nimic altceva decât consimţământul unui număr de Oameni Liberi, capabili să formeze majoritatea, de ase uni şi încorpora într-o asemenea Societate” – John Locke

Acceptând ideea Stării Naturale, ne putem întreba cum a apărut comunitatea civilă.

Fondatorii liberali au presupus că societatea civilă a luat naştere în baza unui contract prin care indivizii, până atunci izolaţi, siliţi să se apere şi să-şi facă singuri dreptate, au căzut de acord să cedeze comunităţii dreptul de a le apăra interesele şi de a face dreptate. Astfel iau naştere: puterea legislativă, care face legile (regulile) pe care urmează să se bazeze viaţa socială; puterea executivă, care pune în aplicare aceste legi; şi puterea judecătorească care pedepseşte încălcările aduse normelor şi regulilor stabilite de puterea legislativă.

Locke spune: „Societăţile Politice au început toate printr-o Unire voluntara, şi prin înţelegerea reciprocă a Oamenilor acţionând liberi în alegerea Celor care să-i Guverneze”.

Dacă acceptăm ideea consimţământului la crearea societăţii civile, ne putem întreba, pe buna dreptate, ce se întâmplă cu urmaşii lor, cum se integrează ei în societate. Neparticipând la actul fondator, la convenţia iniţială de creare a societăţii nu se poate demonstra acordul membrilor la contractul iniţial. Concepţiile tradiţionaliste susţineau că toţi aceşti membri se nasc şi rămân supuşi Autorităţii în vigoare în momentul şi locul apariţiei lor în lume. Liberalii s-au străduit să combată aceste concepţii, de acea s-a emis ideea că toţi indivizii, fără nici o excepţie, sunt în aceiaşi situaţie ca şi primii membri ai societăţii civile. Liberalii au susţinut că toţi oamenii se nasc liberi şi îşi dau ulterior consimţământul la existenta societăţii civile, „într-un mod separat, tacit şi chiar fără să observe că o face” după cum susţinea Locke. Invenţia consimţământului tacit, destul de discutabil, a fost singura soluţie formulată de către liberali pentru a menţine eşafodajul creat de cele doua axiome: orice om se naşte absolut liber şi că „nimic nu-l poate pune în stare de supunere faţă de vreo putere pământeasca, decât propriul său consimţământ”. De ar fi renunţat la prima axioma ar fi condus la abandonarea ideii că starea naturala, normala a omului este libertatea; renunţarea la cea de a doua ar fi însemnat recunoaşterea faptului că supunerea politică poate exista şi în pofida voinţei celor supuşi de a nu se mai subordona; în ultimă instanţă aceste idei ar fi servit adversarilor liberalismului, ar fi slujit doctrinelor tradiţionaliste, regaliste, antidemocratice.

Importanta idei de contract social

 Liberalismul clasic admite această interpretare implauzibilă deoarece ideea consimţământului, ca fundament al cârmuirii politice este vitală pentru el. Consensul, ca bază a vieţii şi organizării comunitare, ca şi contractul social ce rezultă din el, îndeplinea mai multe funcţii esenţiale:

a)     În primul rând: furniza o explicaţie ‚naturalistă’ a asocierii oamenilor; raporturile politice se transformă din raporturi sacre în raporturi pur omeneşti, profane, susceptibile de a fi analizate raţional şi chiar modificate.

b)    În al doilea rând: ca şi ideea libertăţii naturale a omului, ideea consimţământului contribuia în mod evident la o restabilire a demnităţii şi autonomiei umane. Dacă numai propriul său consimţământ îl poate face pe un om supus al unei puteri politice, înseamnă că el este stăpân pe destinul său, independent şi suveran.

c)     În al treilea rând: ideea contractului social rezolva problema legitimităţii politice, precum de ex. axiomele în cunoaştere. El fundamenta construcţia politică, regimul politic devenind legitim în măsura în care se întemeia pe un contract iniţial, pe un prim consimţământ de a se asocia al membrilor societăţii.

d)    În al patrulea rând: ideea de consimţământ şi cea de contract jucau un rol hotărâtor în stabilirea suveranităţii poporului. Ele indicau faptul ca pentru exercitarea puterii şi organizării vieţii oamenilor esenţial era acordul fiecărui individ şi al majorităţii membrilor societăţii.

Generalizarea convingerii că originea societăţii se lega de consimţământul omului de rând şi de consensul majorităţii contribuia la formarea unei mentalităţi noi, conform căreia elementul politic important, decisiv, este masa de cetăţeni, şi nu o elită sau un Ales Divin. Astfel se mută accentul de la autoritatea tradiţională spre mase prin răspândirea credinţei că la originea aranjamentelor sociale, a autorităţii se află voinţa populară.

e)     În al cincilea rând: ideea consimţământului susţine şi instaurarea principiului dominaţiei voinţei majorităţii asupra voinţei minorităţii.

f)      În al şaselea rând: contractul social stimula în mod firesc convingerea că scopul vieţii comunitare este Binele general.

g)     În al şaptelea rând: aceasta înseamnă însă că jurisdicţia puterii publice create o dată cu comunitatea nu se poate în nici un caz extinde dincolo de sfera Binelui comun urmărit prin instituirea lui după cum afirma acelaşi John Locke: „puterea Societăţii, sau a Legislativului instituit de ei, nu poate fi niciodată presupusă a se extinde dincolo de binele comun, … căci scopul guvernării fiind binele Comunităţii …”.

Oamenii nu au cedat toate drepturile pe care le aveau, ci numai atât din ele cât era necesar pentru asigurarea protecţiei sale şi a celorlalţi, aşadar cât era necesar pentru garantarea Binelui comun. Puterea cedată instituţiilor politice fiind limitată, rezultă că şi puterea de care dispun acestea este tot limitată.

h)    În al optulea rând: pe ideea de contract social şi pe principiul limitării puterii se fondează şi statul de drept sau supremaţia legii. Puterea nu poate fi arbitrară, nu se poate exercita fără legi stabile şi reguli precizate. Legile sunt indispensabile, ele sunt „marele instrument şi mijloc” prin care se protejează proprietatea, drepturile şi libertatea persoanelor, iar statul devine prin aceasta un ‚stat de drept’, căci supunerea faţă de stat nu este decât o supunere faţă de legi. Drept urmare, Locke afirma că „o Libertate de a-mi urma propria voinţă în toate chestiunile, în care regula nu prescrie nimic; şi de a nu fi supus Voinţei Arbitrare, schimbătoare, nesigure, necunoscute a altui Om”. Acesta este principiul, arhicunoscut al „tăcerii legii”: unde legea tace nu exista interdicţie, tot ce nu este interzis este permis. Pe acest principiu se va fundamenta toleranta politică, juridică, religioasă, morală şi intelectuală caracteristică liberalismului.

i)       În al nouălea rând: modelul contactului social pleda şi în favoarea ideii de egalitate politică. Precum afirma Locke: „nici un Om din Societatea Civilă nu poate fi exceptat de la Legile ei” are implicaţia anulării privilegiilor politice din punct de vedere juridic.

j)       În al zecelea rând: ideea contractului social promova nu numai egalitatea, ci şi libertatea politică, după cum aduce în prim plan şi principiul apărării drepturilor omului. Legea nu se constituie într-o simplă barieră în calea libertăţii umane, ea este în primul rând o condiţie favorabilă ei: „scopul Legii nu este acela de a aboli sau restrânge, ci acela de a păstra şi mări Libertatea” (Locke). Drept urmare legea devine garanţia libertăţii naturale şi raţionale a tuturor: „unde nu există lege, nu există Libertate” (Locke), deci legea este nu adversara, ci condiţia necesară a libertăţii.

k)    În al unsprezecelea rând; întemeierea societăţii pe un contract liber consimţit deschide pentru prima dată şi posibilitatea unei soluţionări raţionale a problemei opoziţiei sau rezistenţei individului faţă de Autoritatea politică. Oamenii datorează respect şi supunere autorităţii instituite de comun acord, în urma consimţământului iniţial, atâta vreme cât ea, autoritatea, continuă să le reprezinte şi apere interesele stabilite. Daca autoritatea încalcă înţelegerea, dacă abuzează de libertatea indivizilor în loc de a o apăra, dacă încalcă drepturile acestora în loc de a le garanta, sau dacă sfidează legile în loc de a le aplica, atunci intră în vigoare dreptul oamenilor la opoziţie şi rezistenţă în faţa unei puteri politice care s-a pus singură în afara legalităţii, instaurând dreptul forţei (caracteristic stării naturale) în loc de forţa dreptului (proprie stării sociale). Acolo unde reprezentanţii puterii au transgresat legea, s-a instaurat tirania, şi în faţa acesteia, crede Locke, opoziţia, rezistenţa, chiar revolta devine justificate.

l)       În al doisprezecelea rând; recunoaşterea explicită a dreptului la rezistenţă atrage după sine şi o recunoaştere implicită a posibilităţii schimbării politice. Regimul politic raţional este cel adecvat intereselor indivizilor care l-au instituit prin contract; inadecvările care pot apărea aici justifică deci schimbări ale puterii politice sau ale reprezentanţilor ei. Contractul social deschide astfel posibilitatea ca schimbarea politică, realizata la cererea membrilor societăţii şi prin prisma intereselor lor, să fie privită ca justificată şi normala.

Din trăsăturile de mai sus decurge regimul de tip liberal şi democratic, regimul societăţilor moderne. Se bazează pe adoptarea constituţionalismului, a principiului că organizarea şi conducerea politică a societăţii nu pot să rămână pur şi simplu dependente de diversele contingente temporale, locale sau personale ci trebuie fixate precis, definitiv, printr-o lege fundamentală – Constituţia – care stipulează sarcinile, drepturile şi îndatoririle principalelor instituţii politice, delimitând autoritatea acestora şi eliminând libertatea arbitrară a conducătorilor, sau puterea lor discreţionară asupra celor conduşi.

Principiul limitării puterii politice a condus la ideea necesităţii dispersării puterii în stat. S-a realizat astfel separaţia puterilor în stat (disocierea puterii legislative de cea executivă şi de cea judecătoreasca), supravegherea reciprocă a acestora prin crearea unor relaţii de dependenţă reciprocă şi echilibrarea lor prin checks and balances (controale şi contraponderi), adică prin mecanisme politice care supun controlului influenţa fiecărei puteri, contrabalansând-o prin influenţă opusă a celorlalte.

Principiul suveranităţii poporului a condus la modelul regimului politic reprezentativ.

Liberalismul s-a afirmat, în perioada de început a dezvoltării sale, drept exponent al Binelui general şi al interesului public. Îndată ce adversarul principal, regimul politic absolutist, a fost înlăturat, au ieşit la lumină şi s-au acutizat treptat diferenţe semnificative de înţelegere a Binelui general vizat de cei care luptaseră sub acelaşi stindard. Pe măsura constituirii unei concepţii radicale de stânga asupra Binelui general, liberalismul a început să se definească prin opoziţia sa faţă de aceasta concepţie, şi mai puţin faţă de mai puţin influentele concepţii tradiţionaliste.

„Scopul societăţii este fericirea tuturor, adică în mod evident, fericirea egală a tuturor indivizilor, care se nasc egali în drepturi şi necesităţi” afirma Robespierre în Declaraţia drepturilor omului. Radicalii de stânga nu se declara satisfăcuţi de obţinerea egalităţii politice, militând pentru o deplină egalitate economico-sociala, egalitatea perfectă: „egalitatea perfectă ţine de dreptul fundamental, iar pactul social, departe de a încălca acest drept, oferă fiecăruia garanţia că va fi respectat” (Gracchus Babeuf).

Radicalii de stânga folosesc uneori în argumentaţia lor chiar principii fondatoare liberale. Astfel, ecuaţia „proprietatea este un furt” este explicat prin conceptul de ‚lege naturala’; se pretinde că luarea în posesie privată reprezintă un furt, deoarece încalcă legea naturală, conform cu care bunurile oferite de natură (terenul, zăcămintele naturale, etc.) sunt şi trebuie să rămână proprietatea tuturor. Contractul original în viziunea aceloraşi radicali sună: „fericirea tuturor, scopul societăţii”, drept urmare pentru asigurarea bunăstării generale singura cale este aceea „de a institui sistemul administrării comune, a suprima proprietatea individuala”.

În perioada modernă, liberalismul se afirmă drept reacţie împotriva concepţiilor care promovau formulele de Stat al Binelui general, de Statul providenţial, de Statul paternal, de Stat al bunăstării generale, de Stat asistenţial.

C.   PIAŢA LIBERĂ CA MÂNĂ INVIZIBILĂ

„Nu de la bunăvoinţa măcelarului, berarului sau brutarului aşteptam noi să ne fie servită masa, ci de la grija cu care aceştia îşi privesc interesele lor. Ne adresăm nu omeniei, ci dragostei lor pentru propria persoană, şi niciodată nu le vorbim de nevoile noastre, ci de avantajele lor.” – Adam Smith

Pentru a demonta convingerile radicalismului de stânga precum care statul poate şi trebuie să asigure prosperitatea şi fericirea tuturor cetăţenilor săi, liberalismul a acţionat pe două căi. Pe de o parte, el a criticat iluziile implicate de ideea mult doritului Stat al Binelui general, iar pe altă parte a încercat să demonstreze ca Binele general s-ar putea totuşi realiza fără aportul acestui tip de stat paternal, prin simpla funcţionare normală a ordinii economice, sociale si politice existente deja.

Diverşi gânditori au descoperit rolul benefic al intereselor private, al naturii egoiste, interesate ale omului. Bernard Mandeville în faimoasa „Fabulă a albinelor” ajunge la concluzia paradoxală că tocmai viciile private constituie izvorul beneficiilor publice.

Adam Smith nu evocă viciile, ci interesele şi avantajele personale, cărora însă le rezervă acelaşi rol pozitiv, fertil la nivel global: „Orice individ se străduieşte încontinuu să găsească investiţia cea mai avantajoasă pentru capitalul de care dispune. El are în vedere avantajul lui şi nu pe cel al societăţii. Însă examinarea avantajului său, în mod natural, sau mai bine zis chiar în mod necesar, îl face să prefere investiţia care este cea mai avantajoasă pentru societate”. Astfel apare mitul convergenţei predestinate dintre interesul personal al investitorului şi interesul general. Adam Smith emite metafora faimoasă a „mâinii invizibile”: „În mod obişnuit, individul nu intenţionează promovarea interesului public şi nici nu ştie cu cât contribuie el la această promovare. Atunci când preferă să sprijine activitatea indigenă, iar nu pe cea străina, el urmăreşte numai propria lui siguranţă; iar îndrumând acea activitate în aşa fel încât să producă cea mai mare valoare posibilă, el este condus de o mână invizibilă ca să promoveze un scop ce nu face parte din intenţia lui. Urmărindu-şi interesul lui, el adeseori promovează interesul societăţii mai eficient decât atunci când intenţionează sa-l promoveze”.

Sub aspect economic, aceasta idee este unanim considerată ca cea mai importanta şi durabilă contribuţie teoretică a gândirii liberale. Şi Smith şi alţi gânditori sunt de acord că există excepţii de la această regulă, activităţi care nu pot fi realizate prin iniţiativă privată, de ex. lucrări publice.

D.   STATUL MINIMAL (’PAZNIC DE NOAPTE’)

„Statul nu este şi nu ar trebui să fie altceva decât forţa de poliţie comună instituită, nu de a fi un instrument de opresiune şi jaf reciproc” – Bastiat

Liberalii din totdeauna au susţinut precum Bastiat ca „nu exista o creaţie mitică, o abstracţiune, de la care cetăţenii să pretindă totul”, în fapt aceasta ar fi un sistem de organizare prin care se distribuie cu o mână ceea ce s-a colectat cu o alta, şi desigur apreciază acelaşi Bastiat „statul poate lua fără a da. Am văzut acest lucru şi îl putem explica prin natura poroasă şi absorbantă a mâinilor sale care întotdeauna păstrează o parte, uneori tot ceea ce ating. Dar cea ce nu s-a văzut niciodată, ceea ce niciodată nu va fi văzut şi ceea ce nici nu poate fi închipuit este ca statul să dea publicului mai mult decât a luat de la el”.

Este evident că singurul mod prin care statul poate ajuta unii oameni nu este decât pe baza fondurilor colectate de la alţii. O atare distribuire, însă, este considerată de liberali precum Bastiat drept o veritabilă escrocherie; statul angajat în astfel de manevre n-ar fi un stat ‚providenţial’, un stat ‚al binelui general’, ci mai curând ‚marea entitate fictivă prin care fiecare încearcă să trăiască pe socoteala celorlalţi”.

Un al doilea argument împotriva statului paternal este caracterul presupus pervertit, imoral. Când legile nu mai folosesc scopului pentru care au apărut – apărarea libertăţii - ci urmăresc şi scopuri filantropice, când „legea ia ce aparţine unora pentru a da altora”, ea se transformă din instrument al dreptăţii în mijloc de spoliere. Astfel se produce pervertirea legii: instrumentele dreptăţii au devenit mijloacele de promovare a nedreptăţii. Or, nici un fel de scop nobil – cum ar fi Binele general – nu poate scuza nedreptatea instituită chiar pe cale legislativă.

Nici un tip de optimizare – a economiei, a educaţiei, a vieţii spirituale – nu se poate realiza de către stat fără exercitarea unor constrângeri asupra societăţii civile, fără o ‚remodelare’ a acesteia. Dar afirmă liberalii nu acesta a fost scopul creării statului!

Riscurile ca diferite grupuri să încerce acapararea statului şi utilizarea legislaţiei în interes propriu anticipată de către unii liberali a fost depăşită de realitate. Bastiat conchide că „himera zilelor noastre e îmbogăţirea tuturor claselor, a fiecăruia în defavoarea celorlalte”. În critica făcută aspiraţiei către acel ‚Stat al Binelui general’, liberalii recunosc implicit existenţa unor conflicte de interese între grupurile sociale; în schimb, în interpretarea pe care o dau originii societăţii, precum şi naturii şi funcţiilor statului, ei nu mai iau în considerare nici un fel de diferenţe de interese de grup, prezentând lucrurile ca şi cum ar exista, sau cel puţin ar fi existat iniţial, un consens fundamental al tuturor membrilor societăţii asupra rolului minimal al instituţiilor reprezentând comunitatea, acela de apărare a proprietăţii şi libertăţii individuale. Numele generic „statul – paznic de noapte” descrie foarte bine atribuţiile acestuia: ‘ziua’, adică atunci când se desfăşoară din plin activităţile economice şi sociale, statul nu trebuie să joace absolut nici un rol; rolul său începe doar ‚noaptea’, adică atunci şi acolo unde se pune problema apărării proprietăţii şi a celorlalte drepturi ale cetăţenilor.

Doctrina statului minimal se sprijină pe câteva principii tipic liberale. Unul dintre cele mai importante este principiul atomismului social, care reduce societatea la multitudinea atomilor (indivizilor) care o compun. Consecinţa acestui reducţionism este ca singura funcţie a instituţiilor statale va fi cea de protejare a libertăţii fiecărui individ faţă de ameninţările sau daunele aduse de alţi membri ai aceleaşi comunităţi. Menirea statului nu este decât aceea de a aplica principiul maximei libertăţi egale.

Un alt principiu utilizat este cel al diversităţii Binelui individual. Este introdusa metafora jocului, a unui joc în care diferiţii participanţi concurează în vederea realizării propriilor obiective. Daca jocul are un caracter colectiv, trebuie să existe anumite reguli care să asigure libertatea de acţiune a tuturor participanţilor: regulile jocului, în primul rând cea care garantează dreptul fiecăruia de a-şi urmări propriile obiective atâta vreme cât nu dăunează altor participanţi, reprezintă tocmai Binele general. Aici se vede diferenţa faţă de metafora ‚miezului şi a cojii’ unde Binele general ocupă locul central şi este prezent în orice formă de Bine individual (ca miez al acestuia), în timp ce elementele pur individuale au caracter marginal; conform metaforei ‚jocului’ Binele individual se află în centrul întregii activităţi (este scopul urmărit de toţi participanţii), în timp ce Binele general (reflectat de regulile jocului, cele ce permit desfăşurarea nestingherită a căutărilor individuale) nu reprezintă decât un element al cadrului în care se realizează aceste căutări. Binele general rămâne un element de decor, nu lipsit de importanţă, însă marginal, deoarece el nu constitui ‚miezul’ (scopul) căutărilor individuale, ci numai cadrul procedural (mijlocul, instrumentul, condiţia necesara) propriu acestora.

E.     DISTINCŢIA DINTRE SFERA PUBLICĂ ŞI SFERA PRIVATĂ

„Există un cerc în jurul fiecărui individ uman pe care nici unei cârmuiri … n-ar trebui să i se îngăduie sa-l încalce.”

John Stuart Mill

Cea mai solidă şi durabilă dintre propunerile politico-filozofico liberale este distincţia dintre sfera publică şi sfera privata a vieţii individului uman. La originea acestei distincţii stă constatarea caracterului fundamental al unei nevoi tipice omului modern: nevoia de libertate individuală. Benjamin Constant a emis primul ideea că „independenţa individuală este prima dintre nevoile moderne”. Acelaşi Benjamin Constant în celebrul eseu „Despre libertatea anticilor în comparaţie cu a modernilor” face importante observaţii. Locuitorii cetăţilor antice erau mult mai legaţi de instituţii publice şi stat, deoarece ei aspirau la îmbogăţire pe cale militară şi mai apoi, dată fiind dimensiunile extrem de mici ale statelor antice, opţiunile şi ideile fiecărui cetăţean jucau un rol important. Dimpotrivă, omul modern preferă să dobândească ceea ce doreşte prin comerţ, iar într-un stat modern de mult mai mari dimensiuni, influenţa politică a individului este minusculă ceea ce descurajează participarea activă la treburile publice.

Concluzia desprinsă de aici de Benjamin Constant este: „nu ne mai putem bucura de libertatea anticilor, care consta în participarea activă şi constantă la puterea colectivă”. Dacă pentru omul antic scopul era „împărţirea puterii sociale între toţi cetăţenii”, cu totul stau lucrurile în lumea modernă: „pierdut în mulţime, individul nu percepe aproape niciodată influenţa pe care o exercită”. De aceea îşi transferă aspiraţiile şi interesele în sfera vieţii private; scopul revine la protejarea vieţii private.

Tot Constant explica dezavantajele participării la viaţa colectivă: „Urmează deci că noi trebuie să fim, în comparaţie cu anticii, mult mai ataşaţi de independenţa noastră individuală. Căci anticii, atunci când îşi sacrificau această independenţă în favoarea drepturilor politice, sacrificau puţin pentru a obţine mult; în timp ce făcând acelaşi sacrificiu, noi am da mult pentru a obţine mai puţin”.

Concluziile lui Constant sunt că „independenţa individuala este prima dintre nevoile moderne” şi „adevărata libertate modernă” este libertatea individuală. De aici imperativul limitării stricte a autorităţii, care nu mai are „dreptul de a exercita asupra indivizilor o supremaţie arbitrară”.

Se produce aici o mutaţie care inversează ordinea obligaţiilor. De aici încolo stringentă este nu supravegherea cetăţenilor de către instituţii ci supravegherea statului, care este menită să asigure menţinerea intervenţiei sale în limitele cuvenite şi prevenirea oricărei încălcări (de către autorităţi) a sferei rezervate vieţii personale a oamenilor.

Maximizarea şi compatibilizarea libertăţilor individuale

„Singurul aspect al conduitei unui om pentru care el poate fi tras la răspundere de către societate este cel privitor la ceilalţi. Sub aspectele care îl privesc doar pe el însuşi, independenţa lui este de drept, absolută. Asupra lui însuşi, a propriului trup şi spirit, individul este suveran” – J.S. Mill

J.S. Mill în eseul „Despre libertate” spune că: „Există însă o sferă de acţiune în care societatea, spre deosebire de individ, este interesată numai în mod indirect (sau chiar deloc); ea cuprinde acea parte din viaţa şi conduita unui om care nu-l atinge decât pe el însuşi, sau, dacă îi atinge şi pe ceilalţi, aceasta se întâmplă numai cu participarea şi acordul lor sincer, liber şi voluntar […] aceasta este sfera potrivită libertăţii umane”. În acest domeniu trebuie să se manifeste libertatea de conştiinţă, de credinţă religioasă, libertatea de gândire şi de opinie, libertatea de expresie, libertatea de atitudine, libertatea de manifestare a preferinţelor, înclinaţiilor şi aspiraţiilor, libertatea de a elabora şi urma planuri de viaţă proprii, libertatea de asociere „în orice scop ce nu dăunează altora”, şi într-un cuvânt libertatea „de a face ce dorim, cu condiţia de a suporta consecinţele ce pot decurge de aici; fără a fi împiedicaţi de semenii noştri, atâta vreme cât nu le aducem nici un fel de daune, şi aceasta chiar dacă ei consideră conduita noastră nesăbuită, nefirească sau greşită”.

Exista obiecţii la această distincţie şi nici chiar liberalii nu le resping apriori: „Nici un membru al societăţii nu este o fiinţă izolată; este imposibil ca un om să facă ceva care îi dăunează serios sau permanent lui însuşi fără a afecta negativ cel puţin pe cei aflaţi în strânsă legătură cu el, iar adesea şi pe mulţi alţii. Dacă aduce prejudicii propriei sale proprietăţi, el vatămă astfel pe cei care, direct sau indirect, obţineau un sprijin de pe urma ei şi, în general, diminuează, mai mult sau mai puţin, bogăţia întregii comunităţi. Dacă îşi degradează facultăţile mentale sau fizice, nu numai că face un rău celor a căror fericire depinde într-o măsură sau alta de el, dar devine totodată inapt de a-şi îndeplini îndatoririle faţă de semenii săi; […] În sfârşit, dacă prin viciile şi nesăbuinţele sale un om nu vatămă în mod direct pe alţii, el aduce totuşi (s-ar putea spune) prejudicii prin exemplul pe care îl dă; şi ar trebui constrâns să se controleze, spre binele celor pe care observarea sau cunoaşterea conduitei sale i-ar putea corupe sau conduce pe un drum greşit”.

Liberalii recunosc că multe din conduitele private ale unui om pot afecta viaţa altor oameni, şi deci intră în categoria elementelor sferei publice; dar, se afirmă, în asemenea cazuri, întrucât s-a ieşit din sfera privată, intervenţia autorităţii şi restrângerea libertăţii individuale devin permise şi chiar necesare. Recomandarea liberală este: intervenţie promptă în sfera publică, abţinere de la orice intervenţie în sfera privată. Dar care este formula, când avem voie şi chiar suntem obligaţi să intervenim. După Mill: „unicul scop care îi îndreptăţeşte pe oameni, individual sau colectiv, la ingerinţe în sfera libertăţii de acţiune a oricăruia dintre ei este autoapărarea; unicul ţel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, asupra oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva voinţei sale, este acela de împiedica vătămarea altora”.

Pentru Edmund Burke, principiul sună astfel: „Orice poate face un om, fără a leza pe alţii, el are tot dreptul să facă pentru sine”. Semnificaţia sa este: maximum de libertate individuală care rămâne compatibilă cu libertatea celorlalţi. Principiul maximei libertăţi egale spune că, în chestiuni personale, individul însuşi este cel mai bun judecător, şi drept urmare, nici o intervenţie publică, cu caracter constrângător, nu poate fi aici justificată; atare intervenţii sunt legitime doar în chestiuni care trec dincolo de sfera privată, afectând pe alţi membri ai comunităţii.

Criticii liberalismului ridică obiecţia că principiul maximei libertăţi individuale compatibile cu libertatea celorlalţi este inoperant, sau cel puţin parţial operant, deoarece grupuri de oameni cu interese sau vederi diferite îl vor interpreta şi aplica diferit, în funcţie de ce consideră ei a fi o veritabila vătămare sau lezare a cetăţenilor. Cea mai actuală controversă este problema avortului, este acesta o crimă (împotriva fătului sau umanităţii) sau este numai o manifestare a libertăţii de opţiune a femeii?

Care sunt caracteristicile care definesc o vătămare, o daună şi deci ridică necesitatea intervenţiei? Se pot considera caracterul iminent, precis şi vizibil. Graniţa între iminent şi prezumtiv este vagă şi variabilă, locul unde trebuie trasat ea depinde de context. Diferenţierea dintre vizibil şi invizibil este şi mai relativă. În cele din urmă, practica politică ne relevează diverse cazuri în care intervenţia statului este eficace numai dacă are un caracter preventiv, desfăşurată cu mult înainte de manifestarea deplină a consecinţelor negative ale unor conduite; dar necesitatea intervenţiei preventive exclude posibilitatea de a respecta precauţiile, implica justificări improbabile.

Şi totuşi unii liberali au aprobat şi recomandat intervenţia activă a statului – prin politici publice active şi constrângeri benefice – în domenii considerate a nu fi dezvoltate adecvat prin iniţiativă privată: educaţia şi învăţământul, protecţia socială şi combaterea marginalizării sociale, apărarea şi promovarea intereselor economice naţionale (protecţionismul economic), investiţiile strategice, elemente ale procesului economic, etc.